Privind înapoi cu
inima,
înmoi
întâmplări
tocite.
Înapoi, mai
demult,
eram mici
și noaptea ne
căuta
să-și completeze
încă o galaxie.
Lumea era un
desen
pe-o hârtie
îmbibată cu
fericire.
Când se întâmpla
demultul,
Vara ne cocea
umbrele
sub noi
și când ele se
făceau foarte calde,
ne aruncam în
râu,
ca în orice,
cu capul înainte.
Atunci,
pe timpul străveziu
al lui atunci,
ne cântau
bunicile
ca niște greieri,
la ureche,
Cântecul bâzâit,
de somn.
Și noi adormeam
În cel mai dulce
somn
Ridicat vreodată
de Sisif.
Ne mânjeam cu
toate anotimpurile
pe obraz
să părem mari
Sau ne făceam
mustăți cu creionul
furat, scump, de
ochi,
al vreunei mame.
Și sania ne
bucura.
Și chiar el,
gerul,
înțepa în pielea
noastră cu un cuțit bont.
Pe vremea aia
știam să plângem
din orice.
Credeam toate
cărțile
și piteam vise în
locuri calde,
prăfuite,
din spatele
sobei.
Era timpul
merelor verzi
și-al zarzărelor
acre,
al măcrișului
și-al cojilor
interesante
de pe genunchi.
Eram mai albaștri
atunci
și mai sălbatici.
Eram ai noștri,
ai fiecăruia.
Eram, cum zicea
un prieten,
într-un alt fel
de piua.
Ce frumos.
RăspundețiȘtergere