Cu plete
transparente, în ferești,
Îți bate ploaia,
toamna, la apus.
Tu te gândești la
mine că sunt dus.
De singură, la
mine te gândești.
Și pe obraz îți
bate ploaia, stins.
Prelungi ca niște
ițe îi sunt stropii.
În sărătură îți
înoată ochii.
O baltă de
tristeți în mână-ai prins.
Șezi în fotoliu
lâng-o carte roasă
Și doar
fereastra-ți spune despre timp.
E un apus. Dar
care anotimp?
E vremea de șezut
în doi, la masă.
Bucatele în blide
reci rămân.
Vinul în cupă-și
pierde voioșia.
S-a dus din clipa
serii bucuria.
Pe masă șade
numai un tacâm.
Tu plângi
flămândă după noi ce-am fost.
În ochi îți bate
ploaia mai mereu.
Ți-am
oferit din anotimpul meu
Dar tu mereu țineai
de mine post.
Acuma-s
dus. Apusu-i tot, al tău.
Fotoliul tău,
asemeni cartea roasă.
Ești singură
stăpână peste casă.
Acuma de ce
plângi? Îți pare rău?
©V. Montano
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu