despre oameni din alt veac

Afară plouă cu picuri mici, tomnatici,

Care lovesc în geam egal, firesc.

Și sub tic-tacul lor, în minți le cresc

Păreri c-au fost și ei demult romantici.

Pe eșafodul toamnelor, murdar

De amintiri și de iubiri nespuse,

Își pleacă-n ploaie fețele supuse

Care le-ascund un zâmbet și-un amar.

Atâtea gânduri dezvelesc sub pași,

Sărind băltoace, ca odinioară.

Își amintesc plimbări la ceas de seară,

Cu lună și cu stol de amorași.

Și dintr-o dată, pe sub bura rece

Ca un botez secund, poate final,

Își deschid ochii brusc și matinal

Gândind că toate au trecut și-or trece.

Atunci, ca o statuie dezvelită nou

De care încă nu s-a prins rugina

Și-arată dânșii, mai senini, patina,

Ca o romanță, boston sau tango.

©V. Mihă

tomnatic

Cețuri lungi, albe, pribege

Încep vii să se alerge

Împlând văile de vrajă.

Munții maturi le stau strajă

Jocului, privind departe,

Cetind lumea ca pe-o carte

Cu ochi tari de stâncă sură,

Aspri la cautătură.

De pe munte, pe sub ceață,

Un șuvoi de lână creață

Poartă suluri de mioare

De măgari și de samare,

Care vin de se întoarnă

Chinuite greu de toamnă,

Către casă. ‘N urma lor

Rămâne piatră și dor.

Prin pădurile uitate

Curg ecouri colorate.

Se adună-n straturi groase

Frunzele neputincioase

Pe morminte de surori.

Peste ape, pe cărări,

Pe-nălțimi și prin gropane

Lasă frunzele ciolane.

Bate vântul pe poteci.

Apele aleargă reci.

Diminețile se mint

Pe sub brume de argint.

Ploile prin zile sapă.

Soarele în nori se-ngroapă.

Nopțile atârnă lungi.

Toamnă. Moarte. Plânset. Rugi.

©V. Mihă

câte sunt de făcut

Țară, țară,

turmă fără păcurar,

cu lână udă de sângele tău,

cu coasta îngherată de lupi,

amețită de foame,

uitată sus, departe, nicăieri,

Țară, țară

cu răni neoblojite care put,

ca un oștean

uitat în viață printre morți,

pe câmpul de bătaie,

Țară cu negi

pe fruntea ta bălaie,

leproasă grădină fără floare,

care te ofilești fiece veac mai mult,

care te ține-n loc Dumnezeu

în aceeași toamnă,

Țară ca o colivie ruginită,

ca o pădure arsă,

ca o casă dărăpănată,

ai ținut cu greu în tine,

mereu, suflete.

Suflete, ce faci cu țara ta?

©V. Mihă

ne trece timpul

Ne trece timpul,
în timpul merelor care se coc,
în timpul strugurilor care nu mai au loc
alături, pe ciorchine.

Ne trece timpul, draga mea,
al meu cu tine.

În dup-amiezile de toamnă
cu nori sfătuitori
și fluturi călători,
târzii, noi îi privim.

Ne trece timpul, doamnă,
al meu ție.

Trece-va timp, iubito.
Trece-va pe pământ,
trece-va-n noi, trece-va-n gând.
Și sus, cocorii trece-vor și ei.

Ne trece timpul, Evo,
al meu când?!

Cu brâul lung, de echinox
ne învelește seara.
Apusul e ca para,
și stele roi clipesc.

Ne trece timpul, ne-a trecut deja,
iubito, Eva, doamnă, draga mea.




©V. Mihă

cămara eternă

Îmi caut starea-n care pot să dorm

pe-o parte, într-o rână, sprijinind urechea,

să ascult pământul rece.

În starea-n care pot să mă lăfăi

în ierburi înalte

și să văd, pitite printre spicele lor,

Vârfurile de stâncă, carpatine.

Să-ntind, culcat în frunză, mâna

s-apuc izvoarele de brâu

să mă-nvelească.

Poteca ursului să treacă peste mine.

Și când o mânca, când s-o îndopa

cu zmeură de munte, parfumată,

să plescăie de poftă

în urechea mea.

Caut încă starea în care corbul

să-mi zică frate

și zborul amețitor al vulturilor

să cadă peste mine ca o ploaie de înălțimi.

Acele fulgerelor golașe

să dea în mine găuri, și-n ele

după ploaie,

să vină căprioarele să se adape.

Pe munte, sub fiecare piatră

pe care o întorc,

găsesc, uitate, zdrențe din carnea mea,

culese de vânt și ascunse pentru mai târziu;

În fiecare scorbură sau prin frunze,

prin stâncăriile cele mai năpraznice

se văd reflectând soarele,

Cioburi din sufletul meu.

Și numai acolo,

în cămara munților grei de eternitate,

îmi aflu starea-n care

Pot săruta cu dor

Pământul.

©V. Mihă

întinerire

Nici nu mai știu de când n-am mai cântat
A muntelui aventuroasă odă.
De când pe creste, mările de sodă
Cu viscol și cu ger s-au așezat.

Tremurător gândesc la depărtate
Hotare-nalte de bazalt și bronz.
O iarnă parcă-ntr-un caraghioz
Am stat închis, cu sfori de mâni legate.

Ca într-un fel de moarte m-am simțit,
Și am privit pe hartă cu obidă,
Sperând la fiecare clipă să deschidă
Nainte-mi, muntele încremenit.

Și-am plâns și am oftat cât am zăcut
Între cimenturi sure și asfalturi,
Prin bălți de putrezire făcând salturi,
Și-ntre nămeții citadini de netrecut.

În fiecare zi m-am zvârcolit,
Numărând patru, colțuri de odaie,
Și-n mine, muntele plesnea-n văpaie
Și-n mine era iadul, clocotit.

Închis, între pereții de arsenic
Supus, într-un oraș ca un mormânt,
Mă zdruncina rău dorul de pământ,
De codrul sur, sălbatic și totemic.

M-am mângâiat, arare, răbdător,
Cu poze vechi, cu ritmuri, cu prietini,
Ca să mai spele dorul meu de cetini,
Și pofta după apă de izvor.

Dar uite, c-a venit târâș pe zare,
Ca un rănit, întinerit de-o schijă,
O primăvară să ne aibă-n grijă
Și să ne deie, iarăși, depărtare.





©V. Mihă

întoarcerea la sine

Țin mâinile ca două gheme
de pumni.
Aș face din ele suliți
și-aș înfige degete
în pieptul Omului.

Aș rupe scânduri cu dinții
și m-aș întoarce îmblănit
într-o peșteră.
Acolo, focul va să fie numai al meu.

Nicicând lumea nu a fost așa
de neagră.
Poate e noapte. Poate e noaptea.
Poate că într-un sicriu
Aerul chiar se termină
repede.





©V. Mihă