un alt fel de piua

Privind înapoi cu inima,

înmoi

întâmplări tocite.

Înapoi, mai demult,

eram mici

și noaptea ne căuta

să-și completeze

încă o galaxie.

Lumea era un desen

pe-o hârtie

îmbibată cu fericire.

Când se întâmpla demultul,

Vara ne cocea umbrele

sub noi

și când ele se făceau foarte calde,

ne aruncam în râu,

ca în orice,

cu capul înainte.

Atunci,

pe timpul străveziu

al lui atunci,

ne cântau bunicile

ca niște greieri,

la ureche,

Cântecul bâzâit, de somn.

Și noi adormeam

În cel mai dulce somn

Ridicat vreodată de Sisif.

Ne mânjeam cu toate anotimpurile

pe obraz

să părem mari

Sau ne făceam mustăți cu creionul

furat, scump, de ochi,

al vreunei mame.

Și sania ne bucura.

Și chiar el, gerul,

înțepa în pielea noastră cu un cuțit bont.

Pe vremea aia știam să plângem

din orice.

Credeam toate cărțile

și piteam vise în locuri calde,

prăfuite,

din spatele sobei.

Era timpul merelor verzi

și-al zarzărelor acre,

al măcrișului

și-al cojilor interesante

de pe genunchi.

Eram mai albaștri atunci

și mai sălbatici.

Eram ai noștri, ai fiecăruia.

Eram, cum zicea un prieten,

într-un alt fel de piua.

©V. Mihă

rostul muntelui

Ce-ți spun munții, fiule, de îi plângi atât de des?

Și de ce, când zici de munte, lacrimi pe sub gene-ți ies?

Cum de locul tău de-acasă ți-e departe și străin,

Când poveștie de munte, vii, pe la ureche-ți vin?

Care-i rostul îndoielii și ce gând prin minte-ți trece,

Când dai oamenii și focul pe un munte gol și rece?

Tată, greu îți pot răspunde l-ale tale întrebări.

De ce peștii saltă-n unde? De ce-s paseri zburătoare

Prin văzduhuri fericite? Ori de ce, peste hotare

De păduri necucerite, saltă vesele izvoare?

Muntele-mi îndrumă pașii pe cărările alpine

Singuratice, golașe, care se desfac în mine.

Iar de știi ce-i frumusețea sau săraca libertate,

Și că ele, niciodată, n-au să poată fi-ntr-o carte

Ca să o citești să simți; că trebuie, ca pe-o carne,

Să le mesteci printre dinți ca să le-nțelegi în tine,

Atunci știi ce e cărarea muntelui gol, pentru mine.

Este gura mea de aer, inima într-o bătaie.

Este mâna minții mele care gândurile-ndoaie,

Spre a scoate, ca fierarul, fierul viu de sub văpaie.

Muntele e umbra vieții care-o lași peste pământ.

Muntele e-al tinereții, voiniciei, legământ.

Muntele e alinare pentru răni ce nu-s închise.

Și la orice întrebare-ți dă răspunsurile promise.

Muntele, mai sus de oameni, ține, drept, un jurământ:

Ca mereu să te îndrume. Fie vifor, ploi sau vânt.

©V. Mihă

bunicului meu

Acum cad frunzele pe chipul tău, bătrâne,

Supus al vrerii de păduri, zăpezi și brume,

Împins de neștiute taine prin pripoare,

Cu sufletul pe drum de căprioare.

Cum, oare, mai alergi pe-acolo, sus,

Să ții-n cătarea armei trup de urs?

Și cum, lângă picior cu-n câine șerb,

Mai stai la pândă dup-un ochi de cerb?

Cărarea-ți s-a oprit în zi de toamnă,

Când n-ai mai auzit nici corn, nici goarnă,

Vântul cum bate sau pădurea cum te cheamă

Să te-nvelească-n verde, ca o mamă.

Și stând așa, întins, din vremi trecute

Poate ți-au plâns la cap vulpoi și ciute.

Iar dintr-un brad albit de promoroacă

Cocoșii mari, de munte-au bătut toacă.

Glasul de fier al puștii tale tace.

Ea însăși, ruginită, în colțul casei zace.

De-acuma-ncolo-mi va rămâne un ecou

 Al vocii tale grele și-a umărului tău.

Bătrâne, strâng în palme cuțitul de la tine,

Că-n ochi am strânse multe din clipele sublime

Cu tine-n munți, cu glasul și ochiul tău sonor.

Adio, scump și mare bunic și vânător!

©V. Mihă

stol de tine

Câtă toamnă-n ochii tăi, nefericito!

Cum îți lăsau pe cer, cocoarele, dâra

potecii spre zările calde, străine.

Și cum doar pe tine te strigau, noaptea,

când li se părea cerul prea mult

și noaptea prea mare.

Ah, cum te frământai sub brațul meu

că ele pleacă!

Rămâneai serile reci, brumate,

privind cerul.

Cătând printre stele aripa lor sură

parc-auzeai prin vâjâitul frunzelor

zgrunțuroase,

fâlfâiri de aripe mari, dornice și

pofticioase de depărtări.

Te-am surprins într-o seară de Brumărel

dând din mâini, ca într-un vis copilăresc

cu oameni lebădă. 

Te-ai spăimântat văzându-mă atât de pământesc

venind spre tine.

Am vrut să te cuprind, să-ți sting cu mâna

pofta de azur și de țări calde.

Am fost răutăcios, căci visurile tale îmi spuneau

că mai e putin și te voi pierde.

Tu ai dat să țipi. Dar buzele ți s-au țuguiat,

s-au întărit și din gâtul tău lung

n-a ieșit decât o chemare scurtă

ascuțită, de sălbăticiune.

Și eu te strângeam tot mai tare. Strângeam din dinți și din ochi

să nu văd oribila crimă.

Atunci. Atunci am simțit o arsură pe obraz

și-un gol în mine.

Un salt.

Un vâjâit.

O chemare.

Am deschis ochii.

În palma dreaptă, însângerată

Se zgribulea, murdară de sânge,

O pană cenușie.

Tu nu mai erai.

Peste ani, serile de toamnă

Mă prindeau afară, căutând printre stele

Stolurile dornice de depărtări.

Credeam că te vei întoarce

Să-ți iei înapoi pana.

©V. Mihă

despre oameni din alt veac

Afară plouă cu picuri mici, tomnatici,

Care lovesc în geam egal, firesc.

Și sub tic-tacul lor, în minți le cresc

Păreri c-au fost și ei demult romantici.

Pe eșafodul toamnelor, murdar

De amintiri și de iubiri nespuse,

Își pleacă-n ploaie fețele supuse

Care le-ascund un zâmbet și-un amar.

Atâtea gânduri dezvelesc sub pași,

Sărind băltoace, ca odinioară.

Își amintesc plimbări la ceas de seară,

Cu lună și cu stol de amorași.

Și dintr-o dată, pe sub bura rece

Ca un botez secund, poate final,

Își deschid ochii brusc și matinal

Gândind că toate au trecut și-or trece.

Atunci, ca o statuie dezvelită nou

De care încă nu s-a prins rugina

Și-arată dânșii, mai senini, patina,

Ca o romanță, boston sau tango.

©V. Mihă

tomnatic

Cețuri lungi, albe, pribege

Încep vii să se alerge

Împlând văile de vrajă.

Munții maturi le stau strajă

Jocului, privind departe,

Cetind lumea ca pe-o carte

Cu ochi tari de stâncă sură,

Aspri la cautătură.

De pe munte, pe sub ceață,

Un șuvoi de lână creață

Poartă suluri de mioare

De măgari și de samare,

Care vin de se întoarnă

Chinuite greu de toamnă,

Către casă. ‘N urma lor

Rămâne piatră și dor.

Prin pădurile uitate

Curg ecouri colorate.

Se adună-n straturi groase

Frunzele neputincioase

Pe morminte de surori.

Peste ape, pe cărări,

Pe-nălțimi și prin gropane

Lasă frunzele ciolane.

Bate vântul pe poteci.

Apele aleargă reci.

Diminețile se mint

Pe sub brume de argint.

Ploile prin zile sapă.

Soarele în nori se-ngroapă.

Nopțile atârnă lungi.

Toamnă. Moarte. Plânset. Rugi.

©V. Mihă

câte sunt de făcut

Țară, țară,

turmă fără păcurar,

cu lână udă de sângele tău,

cu coasta îngherată de lupi,

amețită de foame,

uitată sus, departe, nicăieri,

Țară, țară

cu răni neoblojite care put,

ca un oștean

uitat în viață printre morți,

pe câmpul de bătaie,

Țară cu negi

pe fruntea ta bălaie,

leproasă grădină fără floare,

care te ofilești fiece veac mai mult,

care te ține-n loc Dumnezeu

în aceeași toamnă,

Țară ca o colivie ruginită,

ca o pădure arsă,

ca o casă dărăpănată,

ai ținut cu greu în tine,

mereu, suflete.

Suflete, ce faci cu țara ta?

©V. Mihă