pastel

Toamna-ntoarnă peste ochi
Valuri sure de uitare.
Pune-n frunze ghicitoare
Şi sub streşine deochi.

Pajişti risipite-n codrii
Au îngălbenit de mult;
De pe margini cată-n vânt
Vara, fagii ipohondri.

Numai bradul ‘mâne tânăr
Înfrăţit în pâlcuri dese.
Hlamidă de ace ţese
Pe cotoarele de umăr.

Peste liniştea ce lasă-n
Urma lor foşti cântăreţi,
Piţiguşii hrăpăreţi
Mai răstoarnă frunza deasă.

Şi te zgârie-n timpane
Oasele frecate-n gol
Sau făcute mototol
De crengi moarte şi frunzare.

Şi prin văi cu apă rece,
Pe sub mal cu piatra creaţă,
Toamna sură lasă gheaţă
Cu condurii grei când trece.




©V. Mihă

despre două anotimpuri

Amurg de Brumărel, când toamna îşi coboară încet pleoapa obosită peste lume, vederea scade şi totul devine tulburat, amestecat în lumina depărtată, puţină.
Jarul apusului de lume rămâne întins peste solzii frunzelor şi-n apa cerului străveziu se coclesc şi se ruginesc copacii, amorţeşte şi se usucă pământul sub armura grea, îngheţată a brumei.
Se pustieşte de viaţă lumea de jos, se umple cerul de glasuri. Sufletele zboară pe sub chipul pistruiat al lunii, desfăcând băierile glasurilor în văzduh, în haosul unei plecări vremelnice, vioaie. Se amestecă zdrenţele norilor plutitori de vâsle cu pene, de ciocuri şi de piepturi micuţe, vii.
Dacă te uiţi în sus, cerurile se iţesc mai clar printre crengi, care taie pânze negre de păianjeni uriaşi pe pieptul înălţimilor; se presară peste înalturi ţărâna toamnei şi se întunecă măsurat infinitul sub capac de balauri mişcători, cenuşii care aleargă pe apa albastră.
Lumea s-a micşorat, s-a împuţinat şi s-a ascuns în ea încet-încet, ca într-un bârlog cald, ascuns, de unde ce e afară nu se mai vede şi dacă nu se mai vede nu mai este. Aerul dintre pereţii moi ai acestui propriu bârlog este singurul spaţiu cunoscut, pipăit, real.
Oamenii fug în case de distrugerea care se desface câte puţin peste împrejurul pe care-l cunosc ca darnic, însorit. Dintr-o dată vântul sperie, ploaia e prea rece, lumea se rupe în bucăţi, în fărâmituri, se varsă peste marginile sale. E nevoie de ziduri. E nevoie de cămări în care să stea sufletul cald şi viu, e nevoie de beciuri unde să se păstreze în ordine sămânţa unei alte lumi, unei alte veri, în alt an. Totul se coace până la putrezire, se face toamna o potecă spre moarte imediată unui apogeu al vieţii, al belşugului.
Se poate ca mai apoi să vină şi iarna ca sublim şi suprem conservant, care să astupe găurile din noi, lumea şi copacii şi cerul, cu un plasture sau cu o pecete să sigileze actul unei morţi fireşti, amarnice.
După toate, peste toate, vine frigul. Frigul care are mai multe feţe: frigul umbrei, cu antidot apropiat – lumina; frigul purtat, cel aruncat în toată fiinţa de vânturi; se mai desface frigul nopţii, al zorilor, al calendarului. Deasupra tuturor e frigul permanent, ger, crivăţ, viscol. Cel din urmă simţit tăiş de o carne ca dată pe răzătoarea de fier, înţepată, ruptă în bucăţi, lovită. E frigul care intră până în unghii, în măduvă, în suflet. Cel care muşcă nu ca un câine ci ca o haită de lupi, de un singur centimetru de piele roşie, umflată.
Frigul e cel din urmă afară al trupului.
Noi, oamenii, ne fabricăm înăuntruri.
Aşa, vine iarna, când căldura se vinde mai scump decât aurul, când focul desenează vetre, pahare şi ochi, când cumpărăm cu moarte, cu carnea acum mumificată a copacului, viaţa noastră. Căldura curge pe ţevi de aramă şi e înghiţită ca un leac ce dă aripi, care naşte mişcarea într-o lume statică, fixă, imobilă. Apa tare este apa sufletului şi minţii când realitatea şi împrejurul lumii îngheţate nu mai lasă ochii să se mişte sub pleoape, în vis.
Iarna e o zi continuă, o noapte umflată de coşmaruri, o lume a lui acum şi aici, care şterge trecutul altor ierni şi care reduce viitorul la un întuneric, la un haos din care nimeni nu ştie ce se va naşte.

acasă, toamna

Primeşte-mă acasă-n ochii tăi
De toamnă-ngălbeniţi
şi singuri
ca două prăpăstii de chihlimbar.

Sub un umbrar de gene
Voi sta gândind
la gândurile tale
şi la ale mele.

Primeşte-mă acasă-n ochii tăi.
Nu te sfii de gropi şi buruiană.
Dă-mi doar un snop de gene
să mă-ncălzesc
şi-o lacrimă s-o am de sete.

Găsi-voi eu vreo piatră
s-o am de jilţ.

Altceva n-oi cere pentru mine.
Mi-o ajunge locul cald ce-mi dai.
Poate doar câteodată de foame o să tai
bucăţi din întunericul ce-l duci cu tine.




©V. Mihă

floare din flori

Febleţea mea-i Nataşa.
Nataşa, care vinde flori la colţ:
Crini pentru vii, garoafe pentru morţi…
Nataşa, cea cu bluza înflorată
De zici că-i îmbrăcată-ntr-un buchet
Născută-ntr-un boschet
Şi mai pe urmă colorată.

O vad mereu cand trec spre bulevard,
La muncă, veselă si aromită.
Ca o scânteie-n lumea adormită
Ruptă vremelnic şi barbar de pat,
Şi pusă pe-mbrăcat, spălat, plecat.

Nataşa-i zgomot de crăpat de zori
Şi prima ce-ţi oferă câte-un zâmbet
Sincer şi cochet.
Şi legănat ţi-ntinde buchetul de bujori
Cu galeşe ocheade adeseori
Uitate printre ei…

În ochii ei e-o luptă estivală
De salvie, de irişi, de cicoare…
Şi-ntr-o privire, spre tine dau năvală
Pajişti întregi de flori, din fiecare.

Nataşa…ei, Nataşa…
E motiv de-ntoarcere din drum
Şi pură cauză pentru plimbare
Pri-mprejur.
Nataşa-i întrebarea
Pe care-o am în cap o zi întreagă.
Pentru care seara cand mă-ntorc
Opresc la colţ
Şi cumpăr un raspuns…
Se-ntamplă să plătesc şi-n plus
De scapă şi vreun zâmbet tainic
O şoaptă
Sau vreun strop de râs.

Îmi beau cafeaua pe balcon
Ca-n alte dimineţi de vară.
Pe-afară
Zbor lăstuni şi se-nfiripă zorii;
Iar pe trotuar, puţinii trecători
Sunt încă nişte umbre…
E sâmbătă şi cârciumile sumbre
Sunt zăvorâte încă.
Deasupra lor, doar eu, ţigara
Şi-n gânduri coborâtă
Vara
Se pierde pe străduţe.
La colţ în schimb e viaţă.
O mare de verdeaţă
Se dezveleşte-ncet, pătrunzător.
Şi ca şi-n altă dimineaţă,
Un fior
Alunecă usor
Pe spate, sub cămaşă…
Oh, Nataşă…




©V. Mihă

frunze

Frunze scriu,
Frunze-nşir
Când toamna m-atinge
pe frunte
cu mir.

Din frunze iau totul:
şi fostul copac
şi floarea şi rodul
acum descărnat.

Mărunt mă strecor
în marea lor,
mareea de frunză.
Şi-mi se lipesc
Şi-mi se strecor
Pe buze.

Şi frunze vorbesc,
de frunzi mă-nroşesc,
mă îngălbenesc.




©V. Mihă

Rai

Pădurea.
Acea inefabilă mulţumire verde. Acel leagăn de taine. Închipuit şi pământean rai. Tremolo al sufletului măcinat de doruri şi suferinţi. Adiere de speranţă, potop de frumuseţe, delir de sălbăticie.

Pădurea.
Ca o chemare a veacurilor ce-au fost, ca trunchi al prezentului, gaj al zilelor ce va să fie.
Hangiţă darnică şi mereu bucuroasă de călători. Lume a uitării de sine.

Pădurea.
Amestec de vrăji, clondir cu apă vie, horă de iele şi verdeaţă.

Pădurea.
Scâncet al singurătăţii.

Pădurea.
Vis.

Pădurea...

Nisip şi mărăcini

O vrabie mi se aşază pe umăr ca pe o ramură uscată
Care trosneşte microscopic sub ghearele de os.
Pasărea aude şi-mprăştie pe jos
O lacrimă de cuget nepătată.

Când vântul cald, de vară, desface peste mine toride întrebări,
Mă clatin ameţit de-o umedă pudoare.
Pe spatele de scoarţă învie noi cărări,
Umplute lin, cu rândul de râuri de sudoare.

Aştept cu sete apa şi sarea-n rădăcini...
Dar parcă se agaţă de pielea de nisip.
În mine simt cum aspri se-nnoadă mărăcini
Crescuţi din apă, sare, din sânge şi nimic.

Soarele topit a făcut pasărea de carne sloi.
Mi s-a prelins în trunchi precum o lamă.
În ţepii-ncovoiaţi şi-a făcut cuib şi doi
Pui de vrabie ţipă din mine după mamă.




© V. Mihă