zăpada

Ninge.

Ninge peste țară,
Un cuprins de fulgi uriași;
Un omăt, ca o povară
De oțeluri de ocnaș.

Ninge.

Ninge prin răspântii
Cu blesteme și cu foc,
Din demonice osârdii,
Într-un nechemat soroc.

Ninge

Un scuipat galbui ce-i trece
Unui nour printre dinți…
Care ne privește rece,
Cu un snop de ochi fierbinți.

Ninge.

Ninge ca un rug aprins
Care-a ars o vrăjitoare
Și cu fumul necuprins
Otrăvește-ntreaga zare.

Ninge

Cu zăpezi greoaie,
Reumatice și ude.
Cerurile se despoaie
Infinite și zălude.

Ninge

Căutând finalul
Tragediei glaciare-n
Care salta uraganul
De reci semne de-ntrebare.

Iarnă,

Cel din urmă cioclu
Care-astupă cântul lumii
Și la cap îi pune-n soclu
Statuia deșertăciunii,

Und’ ne duci?!





© V. Mihă

flori de gheață

Sticloase flori de gheață
Stau scrise pe fereastră,
În oarba amorțire
A unui ger suprem.
Privind prin ele, lumea
De-afară e albastră,
Ca cerul printre ramuri,
Văratic și etern.

Poteca lin-a gheții
Ce colțuri desenează,
Pe geamul gol și neted
Și rece, ca un sloi,
Fărâme și cristaluri
Cochet împreunează,
Spre-a dezveli pe sticlă
Lumini și umbre noi.

Și geamul care crede,
Deși cu transparență,
Că gheața-n sine sapă
Un tatuaj exotic,
Se miră până-n cuarțuri
De-a gerului clemență,
Ce l-a făcut, din apă,
Un scump vitraliu gotic.





© V. Mihă

amurg

Cand vine seara peste noi
precum o lume de apoi,
Când nu mai știu și n-am habar
să te mai scriu într-un chenar,
Când nu pot fi nici rău, nici blând,
Când mor pe viu, trăiesc în gând,
Când nu-mi știu locul de popas,
de stat și de trăit, de ‘mas,

Când lumea-i toată rece, sloi,
și nu mai suntem amândoi
să ne-ncălzim la suflete,
să ne hrănim cu zâmbete,
Cu toane, vreascuri și mirări,
Să ne răbdăm, peste răbdări,
Să ne uităm noi amândoi
în fiecare,

Când vine seara, rece, grea,
Nu sunt al tău, nu ești a mea.
Și-atâta mai apuc să fac:
să te aștept, să-nvăț să tac.

Când noaptea vine tam-nisam,
deși mai sunt, deși mai am,
Te caut chinuit,
adorm acoperit
de amintirea ta.





© V. Mihă

îl dai afară pe ușă și intră pe...

Azi-dimineață am găsit răgazul să rămân lângă fereastră după ce am deschis-o. Mi-am adus aminte în secunda în care lumina a intrat groasă în cameră și s-a prelins lichidă pe pereți, că de ceva timp geamul nu mai era decât o sursă de lumină și de aer, teoretic, curat. O gaură pe care o astupi, pentru ca ecranul calculatorului să poată avea un contrast mai bun, somnul să dispară cât mai greu dintre pleoape și noaptea de care ne privăm cu încăpățânare să se întindă bolnăvicioasă și pe o parte din zi.

După somnul destul de prost, cu vise aiurea, pe canapeaua scâlciată ca un pantof din piele vechi, am resimțit utilitatea pură a ferestrei. Un ecran pe care se derulează, în timp și spațiu, lumea de afară, reală, frumoasă sau rea, dar crudă, nu ca un satrap ci ca o friptură neatinsă de foc, asta e dreptunghiul alb de sub jaluzele.
Acoperit de perdele, albe sau colorate, după plac, de draperii în ton cu nuanța pereților, cu jaluzele verticale sau orizontale, din varii materiale, locul care face legătura cu exteriorul este pe cât se poate camuflat spre a da încăperii aspectul de cutie protectoare în fața supliciului realității și de a face din casă spațiul stăpânit, domesticit, consacrat, în modul propriu al fiecăruia.

Fereastra e o barieră pentru lucruri și ființe reale sau imaginate care vin din afară, dar și locul în care se face conexiunea cu spațiul pentru cei prinși înăuntru. Camera fără ferestre devine un spațiu bolnăvicios, al întunericului voit și rapace față de ființele care se miscă în el; este un stomac unde sucurile gastrice digeră orice formă, în încercarea de a o transforma într-o masă fără energie, pregătită pentru evacuare, ca un reziduu.

Lângă fereastră stai într-o lojă imaginară de unde privești, fără să fi plătit, clandestin, spectacolul lumii de afară; din spatele geamului poți să aplauzi sau să huidui, poți să fluieri sau să plângi, poți să fi ocupat cu viața ta și-n același timp să participi de departe la piesă. De la fereastră poți să te arăți celorlalți, singularizat și deosebit, conducător, sau poți fi arătat ca un trofeu sau ca un proscris supus oprobiului public. Tot de acolo rămâi nevăzut, necunoscut, deasupra legii sau pedepsei și poți arunca un măr al discordiei la fel de bine cum poți trage un glonț. De acolo privești luna și stelele, te îmbăiezi cu soare, te întristezi pe vreme rea, scrii sau gandești. Pe fereastră îți intră ideile.

Și vântul.

Prin deschizătura transparentă din zid, suntem stăpâni pe înăuntru. Plouă – închidem geamul; e primăvară – deschidem fereastra să intre soarele și mirosurile bune. Aerisim – scoatem ce e rău și facem loc binelui să intre. Ne e frică – încuiem răul potențial în exterior. Ne adaptăm spațiul locuit la starea noastră, în opoziție sau în concordanță cu exteriorul, folosind o fereastră.

Ne mai trezim uneori în cameră cu vreo pasăre intrată pe fereastra deschisă, jenată de pătrunderea întâmplătoare în intimitatea noastră…

alt an nou

Când anii se duc înapoi,
În țara anilor trecuți,
Când iarna pune peste noi
Și reci și albi și decăzuți,
Hoarde de îngeri de zăpadă,
De zăpadă,
Ca-ntr-o zbatere,
Iese din cratere
De veșnicie
Alt an,
Ca un copil al timpului de pretutindeni.

Urmărindu-l,
Am simțit în nări mirosul de haine noi,
Albe – albăstrii.
Și mi-am adus aminte de ploi
Care ne spală și pe noi, mereu
Și ne suflă cu vânt parfumat,
Ca să ne adulmece pământul
Și să știe că suntem ai lui.

S-a născut totuși, într-o seară,
Călit în frigul de afară,
Zgâriat de stele,
Pătat de nori,
Pământiu și murdar de oameni,
Anul Nou.




© V. Mihă

pastel

Toamna-ntoarnă peste ochi
Valuri sure de uitare.
Pune-n frunze ghicitoare
Şi sub streşine deochi.

Pajişti risipite-n codrii
Au îngălbenit de mult;
De pe margini cată-n vânt
Vara, fagii ipohondri.

Numai bradul ‘mâne tânăr
Înfrăţit în pâlcuri dese.
Hlamidă de ace ţese
Pe cotoarele de umăr.

Peste liniştea ce lasă-n
Urma lor foşti cântăreţi,
Piţiguşii hrăpăreţi
Mai răstoarnă frunza deasă.

Şi te zgârie-n timpane
Oasele frecate-n gol
Sau făcute mototol
De crengi moarte şi frunzare.

Şi prin văi cu apă rece,
Pe sub mal cu piatra creaţă,
Toamna sură lasă gheaţă
Cu condurii grei când trece.




©V. Mihă

despre două anotimpuri

Amurg de Brumărel, când toamna îşi coboară încet pleoapa obosită peste lume, vederea scade şi totul devine tulburat, amestecat în lumina depărtată, puţină.
Jarul apusului de lume rămâne întins peste solzii frunzelor şi-n apa cerului străveziu se coclesc şi se ruginesc copacii, amorţeşte şi se usucă pământul sub armura grea, îngheţată a brumei.
Se pustieşte de viaţă lumea de jos, se umple cerul de glasuri. Sufletele zboară pe sub chipul pistruiat al lunii, desfăcând băierile glasurilor în văzduh, în haosul unei plecări vremelnice, vioaie. Se amestecă zdrenţele norilor plutitori de vâsle cu pene, de ciocuri şi de piepturi micuţe, vii.
Dacă te uiţi în sus, cerurile se iţesc mai clar printre crengi, care taie pânze negre de păianjeni uriaşi pe pieptul înălţimilor; se presară peste înalturi ţărâna toamnei şi se întunecă măsurat infinitul sub capac de balauri mişcători, cenuşii care aleargă pe apa albastră.
Lumea s-a micşorat, s-a împuţinat şi s-a ascuns în ea încet-încet, ca într-un bârlog cald, ascuns, de unde ce e afară nu se mai vede şi dacă nu se mai vede nu mai este. Aerul dintre pereţii moi ai acestui propriu bârlog este singurul spaţiu cunoscut, pipăit, real.
Oamenii fug în case de distrugerea care se desface câte puţin peste împrejurul pe care-l cunosc ca darnic, însorit. Dintr-o dată vântul sperie, ploaia e prea rece, lumea se rupe în bucăţi, în fărâmituri, se varsă peste marginile sale. E nevoie de ziduri. E nevoie de cămări în care să stea sufletul cald şi viu, e nevoie de beciuri unde să se păstreze în ordine sămânţa unei alte lumi, unei alte veri, în alt an. Totul se coace până la putrezire, se face toamna o potecă spre moarte imediată unui apogeu al vieţii, al belşugului.
Se poate ca mai apoi să vină şi iarna ca sublim şi suprem conservant, care să astupe găurile din noi, lumea şi copacii şi cerul, cu un plasture sau cu o pecete să sigileze actul unei morţi fireşti, amarnice.
După toate, peste toate, vine frigul. Frigul care are mai multe feţe: frigul umbrei, cu antidot apropiat – lumina; frigul purtat, cel aruncat în toată fiinţa de vânturi; se mai desface frigul nopţii, al zorilor, al calendarului. Deasupra tuturor e frigul permanent, ger, crivăţ, viscol. Cel din urmă simţit tăiş de o carne ca dată pe răzătoarea de fier, înţepată, ruptă în bucăţi, lovită. E frigul care intră până în unghii, în măduvă, în suflet. Cel care muşcă nu ca un câine ci ca o haită de lupi, de un singur centimetru de piele roşie, umflată.
Frigul e cel din urmă afară al trupului.
Noi, oamenii, ne fabricăm înăuntruri.
Aşa, vine iarna, când căldura se vinde mai scump decât aurul, când focul desenează vetre, pahare şi ochi, când cumpărăm cu moarte, cu carnea acum mumificată a copacului, viaţa noastră. Căldura curge pe ţevi de aramă şi e înghiţită ca un leac ce dă aripi, care naşte mişcarea într-o lume statică, fixă, imobilă. Apa tare este apa sufletului şi minţii când realitatea şi împrejurul lumii îngheţate nu mai lasă ochii să se mişte sub pleoape, în vis.
Iarna e o zi continuă, o noapte umflată de coşmaruri, o lume a lui acum şi aici, care şterge trecutul altor ierni şi care reduce viitorul la un întuneric, la un haos din care nimeni nu ştie ce se va naşte.