bucuresci

București la patefon. Iarna.
Când scârțâie pașii pe zăpadă ca niște arcușuri.
Când umblă pe stradă oameni singuri și pătează albul cu umbra lor.
Lumina e peste tot, mai ales în cer.
Dar soarele-i încă departe.
Cine știe unde se termină drumul?

București, chenar de vise.

Sloiuri fără rost la streșini.
Mulțime de câini într-o zbenguială canină.
Între pereți înalți, de beton,
Se nasc pe neașteptate copacii
Încărcați de haine luate de vânt.

Îmi intră Bucureștiul pe geam,
Cu toate zăpezile lui.
Și-mi pătează covorul.

Linia care pleacă de aici, de la mine,
Se îndoaie după clădiri vechi,
Se frânge ca o zare și caută.
E o stradă.

De sus, din senin, dintre ciori,
Orașul pestriț arată ca un morman de cenușă
În care s-au jucat copii cu degetul.

Dac-aș fi la capătul celalalt,
Bucureștiul ar fi la fel,
Mare si singur.





©V. Mihă