Poveste de iarnă departe

Pe vremea când frunza zbătea

În ochiul lunii de aur,
Când fiecare copac plângea
C-a fost atins de Midas și făcut tezaur,
Când ierburile auzeam cum strigă
Foșnind uscate ca niște condeie,
Eu devenisem pentru tine un rigă.
Tu deveniseși pentru mine femeie.

Peste orizontul îmbătrânit prea lesne
Zburam amândoi în oful primăvăratic,
dar lumea murea. În câte semne,
de câte ori se făcea toamna viscol sălbatic.
Și așa am plecat în sus, cu larmă:
Eu - rigă, tu - cea mai încoronată doamnă,
Către munții cei mari și bezmetici
cu vânătări urgisite pe loc și prăpăstii.

Și-acolo am așteptat să vină
Anotimpul cel mai bogat în lumină.
Acolo, în tinda de stâncă cu lună
Am văzut noi, de-aproape, o brumă.
În tomul cu prăpăstii-n loc de file
Am stat uitați de sori și clorofile.

Și, așteptând reuniunea rece
Cu crizantema vântului zadarnic,
Ne-am apucat să rânduim ospețe:
Tu, fată-n casa iernii, eu - paharnic.

de Vali Mihaescu

și totuși

Mă tot aștept afară ca să plouă.
E cerul o grămadă de cenușă.
Și se deschide-ncet a zării ușă
Să zboare păsări spre o țară nouă.

Și totuși vântul rupe frunză verde.
Abate spre pământ flori cu miros.
Încă e cald și încă lesnicios.
Și încă ai păduri să te poți pierde.

E mărul verde încă. Para, pară.
Broboanele din vie nu-s albastre.
Noi suntem încă doi. Mâinile noastre
Lipite-s bine încă, dinafară.

Mai e din vară cât să scrii-ntr-o filă.
Cât să deprindă bine puii zborul.
Însă mă tem că, iute, viitorul
Va cam rămâne fără clorofilă.

© V. Montano

 

Sfânta Ana - lacul

Rotocol de brazi grăbește
Întunericul în undă.
Apa liniștit dospește,
Albăstrie și fecundă.

Cerul, ca un disc deasupra,
Face ape de apusuri.
Bezna iute-și varsă cupa
Clocotind de presupusuri.

Se așterne noaptea lină
Peste tăul fără fund
Ca o pată de rugină
Pe un fier imens, rotund.

Vântul nopții lin răzbate.
Între cetini pune stele.
Și prelung, fuior străbate
Unda grea de vălurele.

Un' te uiți, stele și noapte.
Cetini și-un întins de apă...
Într-un clipocit de șoapte
Căprioara se adapă.

Lin, își soarbe oglindirea
Din valul mustind de lună.
Din pădure, neclintirea
Parcă, toată, o adună.

Soarbe. Soarbe fără grijă.
Omul demult ce s-a dus.
Doar prădalnic pune dijmă
Lupul negru și ascuns.

Unda satură. E rece.
Apei - cântec de vulcani -
Nu-i e dat nicicând să sece.
Și-i de-atâtea mii de ani!

Îndărăt, cu blonda-i trenă,
Luna a încins cu aur
Locul ist, ca o arenă
Așteptând, din val, un taur.

Liniște. Ca-n așteptare
Buha-și bate darabana.
Sub cortine selenare
Strălucește Sfânta Ana.

©V. Montano

prin zăpadă, spre Diham

Vântul bate ca văpaia

În obrazul nostru moale,

Și-nghețat, cu aspre pale,

Își sporește pălălaia.

Sus, în cer, un soare gângav –

Veșted în lumina sa –

Încălzește ca o stea

Mersul nostru greu și bolnav.

Sunt nămeții mari cât casa.

Cu-o voință și mai mare,

Noi tăiem, voinici, cărare,

Să cinstim prin muncă rasa.

Și-n pădurea țintuită

De veacuri și de omăt,

Pe crenguțe-ascunse văd

Păsăruici de ebonită.

Ba mai zboară câte-un corb

Negru, peste vânt călare.

Recea cerului cărare

Penele aripei sorb.

Mai e viață sub zăpadă!

Respiră sălbăticia

Și-și împarte bucuria

Cui va vrea, urcând, s-o vadă.

Vâjâie stihia iernii.

Gerul strânge coasta-n clește.

Noi, urcând, simțim cum crește

Dor de cald, în mici vedenii.

Dar în suflet tot se mișcă

Moara cea cu pofte, veche.

Și pădurea, ca o streche,

S-o vedem din nou, ne pișcă.

Astăzi, am pornit cu toate

Forțele către Diham.

Tot mergând, ca un dinam,

Pasul spre alt pas ne scoate.

Încet, greu, cu pasul strâmb,

Dăm Bucegilor binețe.

Ei, albiți de bătrânețe,

Ne sfidează și ne plâng.

Am plecat nedând crezare

Cui spunea că-i totu-nchis.

Și-am dat peste-un paradis

De frumos și de mirare:

Vârfuri ninse, rotocol

De zăpadă plimbătoare,

Troiene amețitoare,

Zări cu munți și văi decor.

Am trecut. Cu urmă-albastră

Prin zăpad-am scris, în șleauri,

Pofta noastră de coclauri,

S-o găsiți și dumneavoastră!

©V. Montano

gândeam

Am tot sperat că tu nu vei pleca
Alăturea de păsări, 'n altă țară.
Nu m-am gândit că toamna va cădea
Altfel, decât o rece primăvară.

Eu am crezut că numai până sus
La Dumnezeu, să-I spui ceva, te-i duce.
N-am cugetat că poftele de dus
Și-uitarea are, iară, să te-apuce.

Dar ai plecat. Și cerul meu e gol.
Iar toamna, dezolant temei de gripă.
În cap mi se dă frunza rostogol.
Mi-e fruntea ruginită și calică.

Oare la primăvară-ai să găsești,
- C-atunci gândeam ca să te cer mireasă -
Din țările de cald și de povești,
Cărarea aspră, înapoi, acasă?

 

 

©V. Montano

scriu Iadul

Scriu pe pământ pentru ceruri.

Scriu iadul din noi pentru rai.

Dau dracii pe îngeri bălai.

Vând pietrele drept giuvaieruri.

Fac din țărână iubire.

Înjur de frumos și de cer.

Sunt dumnezeiesc și-efemer.

Trăiesc și iubesc în neștire.

Vând gânduri cui dă mai mult

și suflet cui mă urăște.

Frumosul în mine descrește,

iar răul e des și e crunt.

Din oameni iau ce-am nevoie:

un strop de lumină și vis.

Scriu versuri pentru Paradis.

Pământul nu mai are nevoie.

© V. Montano

îți pare rău?

Cu plete transparente, în ferești,

Îți bate ploaia, toamna, la apus.

Tu te gândești la mine că sunt dus.

De singură, la mine te gândești.

Și pe obraz îți bate ploaia, stins.

Prelungi ca niște ițe îi sunt stropii.

În sărătură îți înoată ochii.

O baltă de tristeți în mână-ai prins.

Șezi în fotoliu lâng-o carte roasă

Și doar fereastra-ți spune despre timp.

E un apus. Dar care anotimp?

E vremea de șezut în doi, la masă.

Bucatele în blide reci rămân.

Vinul în cupă-și pierde voioșia.

S-a dus din clipa serii bucuria.

Pe masă șade numai un tacâm.

Tu plângi flămândă după noi ce-am fost.

În ochi îți bate ploaia mai mereu.

Ți-am oferit din anotimpul meu

Dar tu mereu țineai de mine post.

Acuma-s dus. Apusu-i tot, al tău.

Fotoliul tău, asemeni cartea roasă.

Ești singură stăpână peste casă.

Acuma de ce plângi? Îți pare rău?

©V. Montano