Încă o sorbitură de ceai de pelin

Unii pot, alţii nu poate; unii face karate, alţii îşi ia şuturi în dos, când li-e lumea mai dragă. De la cocalarul sigur pă el, în orice situaţie, la dicstruşii ăia care mai şi gândeşte şi dă banii pă cărţi se cască o ditamai prăpastia de euroi şi merţane scumpe în două uşi. Ăştia din urmă se uită chiorâş, cam pe furiş la tricourile roz cu strasuri, la ochelarii cu vultur argintiu şi armanist şi caută prin cărţi o altă lume în care intelectualul e plătit mai bine.
Plasa de cârpă dintr-o mână şi cămaşa cu gulerul ros, dar alb, portmoneul cu desene vechi, prin care bate vântul sunt dintre însemnele unor oameni trimişi în ghetoul uitării şi indiferenţei, de nişte milogi în papuci de cauciuc, coloraţi direct proporţional cu nuanţa cât mai fumurie a limuzinelor în spatele cărora îşi ascund preţiosul vid.
Cei care tocesc "asfaltul" trotuarelor, cu cartoane sub ei şi în mână, sunt mulţi. Nişte mogâldeţe cu ochelarii zgâriaţi, care privesc în gol, cărora curentul de la metrou sau din intersecţie le mai smulge câte o şuviţă albă sunt cei pentru care prezentul şi viitorul le aduc grimase reci de umilinţă. Câţi dintre ei au citit mii de cărţi, câţi dintre ei au ridicat un centimetru de lume, câţi au facut din copii de lut moale, oameni?! Destui. Dar toţi primesc drept recunoştinţă uitarea celor pe care i-au ajutat şi care au facut din prostie act de bravadă!
Poate că totul ţine numai de noroc. Poate că ei singuri sunt vinovaţi de destinul propriu. Sau poate că lumea de azi pur şi simplu nu mai crede. Se înmulţeşte virusul puterii false, acaparate mult prea uşor şi reuşita celor care ajung sus mult prea repede. Românii se împuţinează, oamenii la fel şi presimt că se apropie ziua în care Ateneul o să aibă cinematograf, kfc şi cafenele la ultimul etaj; pe sub cupola de sticlă vor mişuna gândaci burtoşi şi negri şi melci cu cochilii decapotabile...
Sau poate e doar unul dintre visele mele urâte...




© V. Mihă

Eu şi pletele ei

Remarc etilismul unor gesturi care nu-şi au rostul într-un pahar PLIN cu nişte apă... Mai rău e că din tine pornite, mişcările scurte şi atotcuprinzătoare nu ştiu măsura lor...şi-ţi aruncă în tulbureala vocii, gânduri...
"Un fapt fără importanţă, mă poate face să sper"
Acea credulă atingere, doar două degete, atât, trage după ea angrenajul unui tot fără părţile esenţiale. O măturată şi mârşavă atingere, căutându-şi moartea printre unghiile colorate puse în joc, printre golurile dintre două poze...
Nimic nu poate cimenta mai adânc decât nişte nişte degete străine şi împreunate!

Stele şi noi

Bucureştiul e o gaură neagră care suge parcă tot ce e mai nostim din fiecare. Oboseşte şi nu lasă nimănui loc de întors. Poate dau doar vina pe el, pentru găurile din mine. Deşi parcă prea îţi întinde tava cu de toate şi ţi le ia chiar când începe să-ţi fie poftă şi să salivezi mai tare. Oraşul ăsta e ciudat prin sine însuşi.
Ca să fii liber aici, trebuie să te uiţi în sus într-una dintre serile senine. Căutând cu privirea, îţi dai seama că sunt aceleaşi stele, pe un cer puţin schimbat de luminile cernute printre crengi şi prin ochii oamenilor; la fel cu cele pe care le-ai ştiut şi în prima noapte a fiinţei tale; atunci când, fără să mai ştii acum, ai simţit, mai mult decât văzut, că lumina se împuţinează până la nimic şi că nu te mai poţi agăţa decât de respiraţia caldă care curge peste tine de undeva. Sunt aceleaşi micuţe puncte luminoase care ţi se mişcau în privire, în prima secundă a primului somn. Parcă asemenea licuricilor din cer, care ţi se zgâiau printre genele aproape îngemănate şi crude, când povestea bunicii parcă nu se mai auzea bine, când apucai să mai simţi doar pătura de lână roşie şi aspră cu mirosul ei de naftalină şi de nepurtare, care te zgâria, când luna era prea departe ca să-i poţi stinge lumina cristalină cu care te mângâia, adormindu-te...
Sunt stelele pe care le numărai cu sârg în anii copilăriei, le făceai ghem în pumnul mic şi le aruncai din nou în văzduh...La care te-ai uitat seri de-a rândul tremurând, primăvara, ascultând doar vocea...lui, părintească atunci, groasă dar plăcută, cu care ţi le desena în constelaţii şi galaxii...
Sunt stelele între care ai văzut-o prima oară pe Ea; şi cele care ţi-au luminat primul sărut...
Sunt stelele după care căutai mereu un dumnezeu care să te ajute să mai speri...
Sunt cele care îţi arată drumul spre casă în serile de răcoroasă singurătate...



© V. Mihă

puţin şi îngroşat despre un oarecare câine într-un lanţ Oarecare

E bătrân.
Îşi lasă peceţile labelor reumatice pe noroiul mucezit dinaintea coteţului; din când în când îşi mai schimbă locul, după vreunul dintre picioarele care îl mai dor. Se răsuceşte trist de pe o parte pe cealaltă, ascultând, în tihna vârstei, zdrăngăneala ruginoasă a lanţului, pe care acum numai obişnuinţa i-l mai ţine atârnat.
Acum mult timp, oţelul zalelor zornăitoare şedea ca o podoabă pe gâtul lui...Era vânjos şi aprig la bătaie. Laţele albe de pe frunte i se săltau la fiece mişcare; urechile prindeau orice pas străin; nasul ştia fiecare iz al universului său. Tuturor le răspundea cu ură; ura unui prizonier în faţa libertăţii necondiţionate; ciuda, ca o explozie în suflet, a unui supus loial şi priponit, înaintea unei mulţimi de duşmani gata oricând să sfâşie tot ce îi era lui mai drag...O nelinişte adâncă îl apuca şi se arunca ca un apucat în lături, până ce salba zăgazului greu îl trăgea îndărăt ca o mână. Gâfâia sub strânsoare şi, cu limba atârnândă, murseca fierul până la sânge. Îşi trăgea sufletul câteva clipe şi iar se zbătea. Voia să tragă după el tot drugul de oţel de care era legat, să netezească toate opreliştile gardurilor şi să rupă cu sete câţiva câini.
Era curtea lui. Era stăpânul temut pe toate grădinile care îl împrejmuiau pe trei părţi. S-ar fi aruncat la gâtul oricărui străin ce ar fi cutezat să arunce vreo privire spre domeniul lui. Plescăia din limbă, gustând ca-n vis sângele tuturor orătăniilor care îl aţâţau cu strigăte: al pisicii care nu-i dădea pace zi şi noapte şi a celorlalţi de-o fiinţă cu el, ce îi călcau stăpânirea cu bună ştiinţă. Dar lanţul cădea greu şi tare peste vâna lui asemenea.
Erau zile întregi în care nu se atingea de nimic; erau nopţi pline de vise vii de răzbunare. Răsăritul îl prindea aţipit de-a-n picioarelea, cu un mârâit neterminat pe bot. Era tânăr. Nopţile în care stăpânul îl elibera, erau o desfătare. Înconjura curtea mare cu privirea şi sărea dintr-o dată, alergând spre fiecare colţ, mârâind la fiecare adiere cu miros cunoscut. Se aruca în salturi spre poartă, lăsând în urmă bucăţi zburătoare de noroi. Se plimba de-a lungul gardului de ţambre, o lua pe fiecare la rând, voind să le simtă pe toate ca ale lui. De acolo, spre capătul dinspre grădină, spre curtea păsărilor, spre casă. Când obosea, se întorcea încordat spre coteţul lui de lemn văruit, mirosind a pământ şi a putregai, şi sucindu-se pe coadă spre drum, lătra fioros şi tare la orice duşman închipuit de întuneric, ce ar fi cutezat să se apropie. Auzea fiecare zgomot, cunoştea fiecare apăsare de paşi. Şi nimeni nu cuteza să-l provoace. Acum, liber, era un tiran peste propria lui singurătate. Un ostaş fidel fără combatanţi pe măsura lui...
Era tânăr.




© V. Mihă

Zgomotul ieşirii sufletului din trup

Ultima mea dorinţă
Ar fi detestată de oameni
Şi cu neputinţă
De îndeplinit.

Aş fi tâmpit,
Dacă neasemuit de iubita vrere
S-ar vinde pe un infinit.

Cel mai mult,
Din această viaţă rămuroasă,
Aş lua un tumult;

O răcoroasă dimineaţă,
O adiere dintr-un vânticel suav,
Cu glas de gheaţă.

În ultima clipă aş voi
Să mă pot spovedi oricui;
S-ajung să spun oricui
C-aş mai trăi!

Muravey sau epilog la o suspensie hidraulică

Mă gândesc din când în când şi la unele care nu mi-au prea mers la inimă primăvara asta. Mă gândesc la o vienă pe care nu am mai văzut-o de ani buni şi la norocul, sigur norocul, unora.
Îmi aduc aminte că era odată un Muravey. O ciudăţenie de mototricicletă cu care ăia de prin pustiurile Rusiei îşi cară din ce au nevoie; mai era, parcă, şi câte o plimbare, ca un răsfoit de album, prin Bucureşti; o sumă întreagă de discuţii pe teme liber-alese, cu nuanţe de filozofie mecanică, de geografie unsă cu lichid de frână, sau de explicaţii ale unor vagi nelinişti inginereşti.
A fost de câteva ori şi o chitară; un zdrăngănit copilăresc ale unor imnuri de voinicie; sau un fluier, sau nişte jambiere de blugi...
Sunt acum, toate, motive de distracţie englezistică pentru unii care, fără să-i jignesc, nu ştiu dacă au habar de ce înseamnă toate astea...O veni, dară, şi vremea când, pe tavanurile înalte, va mai zbura un Antonov 225!
Gândeşte româneşte!!!

Veselie fără E-uri

Iarna pare că s-a predat. Şi-a tras ghearele ascuţite, de gheaţă, inapoi în pernuţe şi credem că ne-a lăsat în pace cu atacurile sale repetate. Parcă anul ăsta a fost mai sălbatică şi mai rea decât ne obişnuise în ultimul timp. Zăpezile neterminate care ne-au înghesuit atâta timp prin case, care au făcut din oraş o baltă de mizerie semi-îngheţată, ca subsolul unei uzine, s-au hotărât să-şi vadă de treburile lor. Dintr-un soare palid şi fricos, cam scump la vedere tot amarul ăsta de timp, s-a născut acum un glob misterios şi mare, la care, zile nenumărate, nu te poţi uita; ne luminează mai devreme dimineaţa şi se culcă seara tot mai târziu, ascunzându-şi strălucirea în zdrenţele umede de cer, între nori de purpură care curg pe orizont ca o apă. Se cheamă că a venit şi primăvara.
Aşa, ca-ntr-o dimineaţă, ne-a trezit cu grauri prin vârfuri de copaci, cu cântec înnebunitor de mierle, de piţigoi, de măcălendrii, parcă toate păsările cerului s-au adunat doar ca să ne îmbete sufletele de drag şi bine. S-au desfăcut mugurii pe pomi ca nişte lacrimi verzi, trădând viaţa din aparenta uscăciune a cojii zgrunţuroase, s-au umflat în pene, şi stau să plesnească de mândrie primăvăratică şi de căldura leşioasă de martie. Răzoarele s-au albit de ghiocei şi s-au îngălbenit timpuriu de narcise, au ameţit lumea cu amorul parfumului lor zambilele şi grădinile se descheie la năsturaşii hainelor cenuşii şi prăfoase.
Rotocoale de praf te învăluie dacă ieşi pe stradă, te îmbie ţigăncile cu flori alese, cu tot soiul de alte nimicuri spre vânzare stau oameni pe lângă drum, pe trotuare. Baladele picamărelor scoase la mâncat de asfalt stricat îţi dau impulsul de ridicare la viaţă şi de enervare; lumea se înghesuie pe străzi furând raze de lumină cu fiecare clipire; e parcă o schimbare...Parcă zâmbete se înnoadă mai uşor, parcă oamenii trag a râs şi a veselie. Deh, e soare şi cald, s-au mai subţiat hainele, s-au mai deschis la culori şi parcă-ţi vine să mângâi un umăr golaş de piele albă şi parfumată, prin Herăstrăul de seară, şi el parcă înviat ca după un somn lung. Simte până şi bucureşteanul calculatorist şi veşnic ocupat, că mai există nişte viaţă prin jur, că se mai trăieşte şi pe afară.
Şi uite aşa, nu-ţi mai vine să mai faci nimic! Să fugi doar în provincie, cică "la ţară" şi să pierzi timpul o zi întreagă pe afară. Sau în grădină, cu mâinile sub cap, privind la norii care se fugăresc pe deasupra...