pelerinaj

Cu pasul căutăm poteca,
Că ochii-nchină primprejur
Privirea verdelui contur.
Și muntele e-un fel de Mecca.
   

Deasupra pleoapelor, din frunte
Coboară râul de sudoare -
Birul sărat ce-l dăm pe munte
Pe frumuseți negrăitoare.
 

Ne vede soarele urcând
Și raza lui, ca o făclie,
Aprinde petece-n pământ,
Sub cetini ca o colivie.
 

Cuvintele respiră greu
Sub un atâta strat de gânduri.
Iar unghiile pe stânci mereu
Tot parc-ar vrea să scrie rânduri.
 

Departe-n sus, ca o beteală
De stâncă, vârfu-i așezat.
Cătăm la el cu oboseală,
Mai mândri că l-am căutat.
 

Mai e. Sângele fierbe. Pas
După alt pas suntem mai sus.
În gând ne strigă un popas.
În ochii-nchiși am și ajuns.

 

 

 

© V. Montano

mamă...

Mamă, crezând că-n tine e trecutul
Am putut mereu să ştiu de viitor.
Şi-n lumea asta mare-a tuturor,
Din tine m-am simţit mereu născutul.

Mamă, suntem făcuţi din lucruri mici.
Suntem făcuţi din locuri şi-amintire.
Din somn suntem făcuţi şi din veniri în fire.
Suntem senzaţia din degete după ce-atingi.

Mamă, alcătuită-acum din depărtări,
De-i vrea, pricepe cine suntem de fapt:
Nu suntem prăfuitele clondire de pe raft,
Nici raftul plin de prin îmbelşugatele cămări;

Nu, suntem oameni la care le e dor
Şi veşnicii copii ai veşniciei.
Suntem, sub sânul tău, copilăriei
Cel mai dorit şi nemaiîntâlnit decor.

© V. Montano

pe urmele tale

Tot timpul e bine să urci,
Chiar dacă e vremea urâtă.
Că-n tine sunt destul vârfuri, destul stânci.
Şi gându-nainte mereu să-l arunci
Să-ţi mai spună, întors, de-o redută.

O creastă de munte e şi viaţa ta.
Urcând, îţi dai seama de tine.
Urcând, realizezi de-i bună sau rea
Cărarea-ţi abruptă, sinuoasă şi grea,
Aleasă de cine ştie cine.

Când urci, obosit de drum şi de paşi,
Te cobori în tine să cauţi putere.
Pe rând, griji şi frică în urmă le laşi,
Că grija şi frica păstrate-n desagi
Te trag înapoi şi sunt grele.

Şi-ncet, tot scoţând din tine, în mers,
Ca să-ţi uşureze urcatul,
Te faci mai uşor , ţi-e sufletul şters,
Şi de oboseală, un alt univers
Răsare în tine: adevăratul.

Începi să vezi iarba verde, botanic
Şi stelele ca un astronom;
Simţi inima cum bate, organic.
Descoperi efortul titanic -
Urcuşul - de-a şti că eşti om.

©  V. Montano

primăvară vegetală

Ramul uscat s-a-nsufleţit de soare
Căci mugurul, după prea multe căutări,
Descoperi prin scoarţă noi cărări
Şi scos afară se desfăcu în floare.

În faptul dimineţilor te-mbie-un val
Sub aromate zboruri de petale ude.
Se joacă vântul prin florile plăpânde,
Ele plutesc prin cerul crud şi matinal.

Robiţi pe uliţă de întuneric,
Uscaţi pe coajă ca nişte moşnegi,
Salcâmii port pe frunţi, ca nişte regi,
Coroană albă mirosind feeric.

Prin toţi copacii vremii de acum -
Mai noduroşi, bătrâni sau doar smicele -
Se ghemuiesc mugurii verzi ori floricele
Ce supun lumea sub o vrajă de parfum.

Azi primăvara e abia ajunsă.
Tărâmurile noastre încă o descopăr.
Că de la pom, la firul singuratic de izvor,
În toate-a stat vreme de-un an ascunsă.

©V. Mihă

 

despre mine

În locul gol ce l-am găsit în mine

Am pus semințe de eternitate.

Și cu tristeți și răutăți udate

Au crescut veșnicii ca ierburi între șine.

A-nflorit lumea cealaltă lângă șanțuri,

Pe poteci veșnicia a-nviat;

și uite-așa, în hore și în valțuri

un dans al nemuririi s-a-ncheiat.

Tresaltă-n mine din seminți uitate,

ieșiți din vârsta-a doua-a lui a fi,

pe frunți cu plete blonde, bucălate

pui de eternitate și-alți copii.

Ca o grădină-n plină primăvară

am înăuntru veacul înflorit.

Miroase-a ani trecuți la mine în cămară

și zile noi de sub zăpadă au ieșit.

Nu cred ca moartea să mă ia vreodată.

Nu cred că pot pleca de-aici curând.

Că-n stup am matca mea desperecheată

și-n faguri zile rându-și așteptând.

Și cât voi mai putea să am vedenii,

să fiu nebun de azi, de mâine, de etern,

și-n fața vieții-umil să mă prostern,

nu va să-mi auziți la cap ectenii.

©V. Mihă

un alt fel de piua

Privind înapoi cu inima,

înmoi

întâmplări tocite.

Înapoi, mai demult,

eram mici

și noaptea ne căuta

să-și completeze

încă o galaxie.

Lumea era un desen

pe-o hârtie

îmbibată cu fericire.

Când se întâmpla demultul,

Vara ne cocea umbrele

sub noi

și când ele se făceau foarte calde,

ne aruncam în râu,

ca în orice,

cu capul înainte.

Atunci,

pe timpul străveziu

al lui atunci,

ne cântau bunicile

ca niște greieri,

la ureche,

Cântecul bâzâit, de somn.

Și noi adormeam

În cel mai dulce somn

Ridicat vreodată de Sisif.

Ne mânjeam cu toate anotimpurile

pe obraz

să părem mari

Sau ne făceam mustăți cu creionul

furat, scump, de ochi,

al vreunei mame.

Și sania ne bucura.

Și chiar el, gerul,

înțepa în pielea noastră cu un cuțit bont.

Pe vremea aia știam să plângem

din orice.

Credeam toate cărțile

și piteam vise în locuri calde,

prăfuite,

din spatele sobei.

Era timpul merelor verzi

și-al zarzărelor acre,

al măcrișului

și-al cojilor interesante

de pe genunchi.

Eram mai albaștri atunci

și mai sălbatici.

Eram ai noștri, ai fiecăruia.

Eram, cum zicea un prieten,

într-un alt fel de piua.

©V. Mihă

rostul muntelui

Ce-ți spun munții, fiule, de îi plângi atât de des?

Și de ce, când zici de munte, lacrimi pe sub gene-ți ies?

Cum de locul tău de-acasă ți-e departe și străin,

Când poveștie de munte, vii, pe la ureche-ți vin?

Care-i rostul îndoielii și ce gând prin minte-ți trece,

Când dai oamenii și focul pe un munte gol și rece?

Tată, greu îți pot răspunde l-ale tale întrebări.

De ce peștii saltă-n unde? De ce-s paseri zburătoare

Prin văzduhuri fericite? Ori de ce, peste hotare

De păduri necucerite, saltă vesele izvoare?

Muntele-mi îndrumă pașii pe cărările alpine

Singuratice, golașe, care se desfac în mine.

Iar de știi ce-i frumusețea sau săraca libertate,

Și că ele, niciodată, n-au să poată fi-ntr-o carte

Ca să o citești să simți; că trebuie, ca pe-o carne,

Să le mesteci printre dinți ca să le-nțelegi în tine,

Atunci știi ce e cărarea muntelui gol, pentru mine.

Este gura mea de aer, inima într-o bătaie.

Este mâna minții mele care gândurile-ndoaie,

Spre a scoate, ca fierarul, fierul viu de sub văpaie.

Muntele e umbra vieții care-o lași peste pământ.

Muntele e-al tinereții, voiniciei, legământ.

Muntele e alinare pentru răni ce nu-s închise.

Și la orice întrebare-ți dă răspunsurile promise.

Muntele, mai sus de oameni, ține, drept, un jurământ:

Ca mereu să te îndrume. Fie vifor, ploi sau vânt.

©V. Mihă