eu şi greierii

Beau. poate cam mult. poate cam singur.

pe masă zace galbenă harta Bucegilor... Ce dor, ce dor de ducă şi de scăpare!!!

gândul la Ea a devenit înnebunitor. Orice melodie o descrie, mă descrie... Toate melodiile erau pentru noi.

beau iarăşi. scriu pe un blog necitit de nimeni despre deznădejde şi despre amăreala vârstei ăsteia imposibile, printre oameni fără ţintă şi femei fără scrupule. să ai un strop peste două'j'de ani nu-i chiar atât de simplu.

nu-i atât de simplu nici să fii beat. când eşti beat eşti cel mai vulnerabil; când eşti beat ai sufletul ca-ntr-un pumn care se strânge.

Ea revine în gând. îmi spunea mai demult că era considerată fascinantă. Într-adevăr, în condiţiile optime de căldură şi umezeală, aşa devine; şi pune şi lasă în tine o uscăciune.

M-am plictisit de melodie.

Coerenţa ucide orice urmă de suflet.

Scrieţi, băieţi, scrieţi, orice numai scrieţi!

Afară, deasupra geamului deschis, clipoceşte luna. Afară, dedesubtul geamului deschis, scârţâie greieri. E vară.

zbor

Azi, ceru-i tare depărtat. În fumul său albăstriu se înnoadă ca nişte scame lăstuni, muind ascuţişul aripii lor în nemărginire, ca să-l şteargă apoi iute, în volte, de vreun acoperiş uscat de soare. Se întorc apoi în lumea de sus, acolo unde se poate trece prin ziduri de nori, prin perdele de ploaie, unde zăbrelele lucii ale soarelui se pot rupe, unde nu se poate evada căci acolo e libertatea goală şi sinceră.

Viaţa lor, a acestor săgeţi vii, se scurge aproape toată în văzduh. Acolo, departe de ochii răi ai omului, se trezesc, mănâncă, se iubesc, dorm, râd, plâng şi se cheamă.

De aici din balconul ăsta spălat la colţuri de ploi, îi urmăresc cu ochi tulburi de om îngândurat şi-mi agăţ privirile de ei să mă ducă departe. Îi rog uneori să se oprească puţin ca să-mi ciripească şi mie taina zborului. Ei roiesc sfidători, se înalţă mai sus şi mai sus, acolo unde gândul meu se desface zdrenţe în vânturi şi nu-i mai poate cuprinde. Mă zbat în învelişul crud de om, pipăindu-mă de aripile care nu se mai nasc. Dumnezeul meu nu mă lasă să zbor. Poate de frică. De frica unui Icar ce l-ar putea ajunge, ar putea fura taina nemărginirii Lui şi, cu înţelepciunea dobândită şi-ar putea construi Raiul său.

Deasupra Pieţii zgomotoase, bucureştene, lăstunii aleargă ca nişte poştaşi bezmetici, căutând.

Căci doar cine va învăţa să zboare, va moşteni taina suavă a zărilor...

Si(n)gur că da!

Am plecat singur de acasă.
Am lăsat în urmă o zi aproape de vară.
Un bătrân, poate chiar bunicu', m-a privit cu ochi trişti de om lăsat de puteri şi de nepoţi. Ochii lui, care abia mai văd, încercau să mă desluşească iar mâinile mă petreceau moi într-o îmbrăţişare tristă.
"Iar pleci?!" îmi zice stăpânindu-şi lacrimile. Mă feresc să-i răspund.
Singurătatea lui umplea curtea veche şi goală ca o iarbă otrăvită. Toate păreau şi mai vechi şi mai dărâmate şi mai tăcute. Am tresărit de aşa apăsare şi am fugit pedalând spre gară, ca de-o stafie.
De când a plecat şi mama, parcă toate suferă de uitare. Vin de la Bucureşti cu gândul bun al întoarcerii acasă. Ajung şi nu găsesc nimic din ce aşteptam. Plec cu inima strânsă de o reîntoarcere la fel de seacă.
Dar acum a fost soare. Şi verde. Aşa ocean adânc de frunze, mări de iarbă, curţi provinciale în care cimentul se îneca în valurile sălbăticiei.
Îmi bătea vântul în faţă şi lacrimi mi se înviorau la colţul ochilor.
Am ajuns repede la Cîmpina. Oraşul scris cu "î" pe care toată lumea îl uită; peroanele goale; sala de aşteptare tremurând sub ecoul paşilor mei.
Din spatele unui ochi de geam pătrat, o cucoană grasă cu şapcă bleu de copil mă priveşte placid şi amabil cum mă chinui să echilibrez bicicleta cu o mână, să scot actele cu alta, să adun banii cu o a treia şi să sprijin şi rucsacul plin cu ouă şi tehnică. Iau biletul întins între degetele "de Pleşcoi" şi ies.
De pe treapta de asfalt pe care îmi găsisem loc vedeam clădirile de cărămidă ruginită ale gării.Pe deasupra se zbăteau nori albi şi uşori.
Simţeam într-un timp nişte ochi ascunşi fixându-mă. Un lucrător ieşit din tură mă priveşte într-un verde sticlos şi-mi cere focul din buzunar: "Sigur că da!". Pielea arsă, mâinile mari şi murdare, ochii spălaţi, vocea asprită. Părul aproape alb. Şi era tânăr...
M-am uitat în jur şi universul prăfos tremura sub atâta vară.
Eram singur. Fumam singur.
Mă puteam reduce la un punct.

Rob și fiară

Caut printre umbre rima
La versul trist al sufletului meu.
Și nu mai știu a cui e vina
De-am fost sortit, un derbedeu,
Să nu te afle, să caute mereu.

Înfrigurat și singur calc.
Potecile-s nenumărate.
Tu, rima mea cu obraz alb,
Ți-arăți, ștrengară, vălul de departe;
Exotică, ca un surâs de moarte.

În ochiul tău adânc , verzui,
De reci, jilave mucegaiuri,
Nu mai e loc ca să mai pui
Iubirea-n putrede pospaiuri
Și-a basmelor ascunse raiuri.

Ești ca o lance înfierată-n vârf;
Te-nfigi în sufletu-mi, multiplu.
Mă cumperi ca pe-un rob, din târg
Mă legi, ca pe un lucru simplu,
Ca pradă-n al tău crud periplu.

Acasă, în inima-ți mată
Îmi găsești locul cel mai găunos;
Unde nici șoapta-mi să nu bată
Cu zumzetul, timpanul tău frumos,
Cu liniștea, zâmbetul strâmb, vijelios.

"Natură moartă cu studente şi profesor"

Lumina pe frunze se lasă ritmat
Ca gongul pe-un fund de galeră.
Luciri de pe clopotu-i pică-n scrumieră
Şi fac să învie conturul ei mat.

Constant se lovesc în pahare ecouri
De sânge zdrobit în taninuri şi-alcool;
Valuri de spumă se dau rostogol,
Făcând roşii pe sticlă halouri.

Ea cântă; ea cântă din versul trăit.
El uită, gândind, pe-un deget ţigara;
Îi lumină-n ochi sălbatică seara
Şi-arată el însuşi cam sălbăticit.

Se nasc oameni morţi din gura lor vie;
Îşi târăsc întrebările vechi peste masă...
Se pare că fiecare-i cu gândul acasă,
Doar la colţul cu tufe stă unul şi scrie.

Şed palide, creţe-mpreună studente.
Frământă prin palme dorinţi şi tăceri.
Dar profu-i cu gândul la ziua de ieri
Şi rumegă-n piept probleme prezente.




©V. Mihă

după prăbuşire

Când lumea s-a rupt,
Azurul cerului mult
S-a vărsat în rana deschisă.

Prin văgăunile născute
Şedeau fiinţi necunoscute
Aşteptând o nouă lume.

Eu eram atunci o rădăcină.
Tu, bulgărul de vină
Pentru tot ce s-a întâmplat.

Mă trăgeai în lumea ta păgână.
Cu mâini de ţărână
Cu ochi de noroi.

Eu mă dădeam inapoi.
Dar palma-ţi născută din piatră
S-a strâns în jurul sufletului meu.

Respir cenuşă.
Beau pucioasă din ochii tăi.
Am împietrit.




© V. Mihă

din tren

Se făcu două. Adică au sărit în liniște de miezul nopții două învârtituri de ceas. Trenul taie în două noaptea, stăvilită în depărtări de ochi limpezi, strălucitori și electrici. Mă împotrivesc somnului ca unei ispite malefice și prefer culoarul cu spărturile lui de geam opacizat de jeg și întuneric. Vine prin găuri nevăzute un firișor rece și subțire de vânt oltenesc, primăvăratic, care face să tresară drept în sus toate firele părului tuturor. Desfăcuți de strânsoarea hainelor ne zgribulim și în răcoare văd pielea ridată de frig, sfârcuri amețite și tari și perechi de ochi mulți ațintiți spre ele...

Oboseala cade pe sub gene ca o brumă, se face capul greu și piepturile pline de palid eroism până atunci se lasă moi în ritmul necontrolat al respirației; pleoapele se scutură sub frământarea ochilor dedesubt și ei, la rându-le, de fierbințeala altor lumi. Mâinile caută sprijin în strânsori virtuale orice colț apropiat și pielea capătă pe dosul palmelor acea nuanță trandafirie de relaș și nemișcare.

Deodată iureșul plimbărilor onirice lovește și, parcă pregătindu-se de naștere, oamenii se mișcă; în întoarceri scurte ori aruncând în părți mâinile, cu zvâcniri sau în lentoarea somnului, fac visele slugi din stăpânii lor omenești.

Aceeași lumină obositoare, artificială, sfărâmă peisajul mormântal cu tăișul ei fără rost și fără farmec.

Caracalul, orășel doljean mic și mai presus cochet a desfăcut o gară mică în noapte. Se cheamă că țigara multașteptată s-a aprins și fumul toxic, cenușiu și-a făcut vizita aproape firească prin plămâni. De ce n-or fi lăsat și ei un vagon pentru fumat?! Sau măcar o bucățică de hol...

Trece repede vântul peste scrumul nestins și-l desface într-o mare placidă de scântei. Rugul chiștocului aprins de negrul nopții mistuie în sine otrava ierbii fără Dumnezeu. Gura plescăie mulțumită, limba trece fumegândă peste obraji și apoi se lasă caldă în mocirla salivei îmbibate cu nicotină. Închid ușa peste părerea de rău a ultimului fum nesorbit.

Domnișoara în trening negru și tras valiza aproape astupând inestetic sinele compartimentului comun și deja strâns sub prea multe suflete. Într-o clipire de simț civic aș fi mustrat-o puțintel; dar eu stau pe hol și mă uit în noaptea singuratică. O las să zăbovească în cugetul ei străin de acest loc, cu ochii întinși lenit peste niște fraze mult depășite de ora asta... Nu e rolul meu.

În astă cutie mergătoare există și suflete. De alături tresaltă până la noi zgomotul ca țipat al unui copil dormit pe sfert, care n-ar fi dat odihna împăciuitoare a patului de acasă pe nicio plimbare așa târzie.

Trenul își caută drum pe poteca dublă de oțel și trezește ecouri somnambulice peste întinderile muiate de timp și de smoala nopții...