Rob și fiară

Caut printre umbre rima
La versul trist al sufletului meu.
Și nu mai știu a cui e vina
De-am fost sortit, un derbedeu,
Să nu te afle, să caute mereu.

Înfrigurat și singur calc.
Potecile-s nenumărate.
Tu, rima mea cu obraz alb,
Ți-arăți, ștrengară, vălul de departe;
Exotică, ca un surâs de moarte.

În ochiul tău adânc , verzui,
De reci, jilave mucegaiuri,
Nu mai e loc ca să mai pui
Iubirea-n putrede pospaiuri
Și-a basmelor ascunse raiuri.

Ești ca o lance înfierată-n vârf;
Te-nfigi în sufletu-mi, multiplu.
Mă cumperi ca pe-un rob, din târg
Mă legi, ca pe un lucru simplu,
Ca pradă-n al tău crud periplu.

Acasă, în inima-ți mată
Îmi găsești locul cel mai găunos;
Unde nici șoapta-mi să nu bată
Cu zumzetul, timpanul tău frumos,
Cu liniștea, zâmbetul strâmb, vijelios.

"Natură moartă cu studente şi profesor"

Lumina pe frunze se lasă ritmat
Ca gongul pe-un fund de galeră.
Luciri de pe clopotu-i pică-n scrumieră
Şi fac să învie conturul ei mat.

Constant se lovesc în pahare ecouri
De sânge zdrobit în taninuri şi-alcool;
Valuri de spumă se dau rostogol,
Făcând roşii pe sticlă halouri.

Ea cântă; ea cântă din versul trăit.
El uită, gândind, pe-un deget ţigara;
Îi lumină-n ochi sălbatică seara
Şi-arată el însuşi cam sălbăticit.

Se nasc oameni morţi din gura lor vie;
Îşi târăsc întrebările vechi peste masă...
Se pare că fiecare-i cu gândul acasă,
Doar la colţul cu tufe stă unul şi scrie.

Şed palide, creţe-mpreună studente.
Frământă prin palme dorinţi şi tăceri.
Dar profu-i cu gândul la ziua de ieri
Şi rumegă-n piept probleme prezente.




©V. Mihă

după prăbuşire

Când lumea s-a rupt,
Azurul cerului mult
S-a vărsat în rana deschisă.

Prin văgăunile născute
Şedeau fiinţi necunoscute
Aşteptând o nouă lume.

Eu eram atunci o rădăcină.
Tu, bulgărul de vină
Pentru tot ce s-a întâmplat.

Mă trăgeai în lumea ta păgână.
Cu mâini de ţărână
Cu ochi de noroi.

Eu mă dădeam inapoi.
Dar palma-ţi născută din piatră
S-a strâns în jurul sufletului meu.

Respir cenuşă.
Beau pucioasă din ochii tăi.
Am împietrit.




© V. Mihă

din tren

Se făcu două. Adică au sărit în liniște de miezul nopții două învârtituri de ceas. Trenul taie în două noaptea, stăvilită în depărtări de ochi limpezi, strălucitori și electrici. Mă împotrivesc somnului ca unei ispite malefice și prefer culoarul cu spărturile lui de geam opacizat de jeg și întuneric. Vine prin găuri nevăzute un firișor rece și subțire de vânt oltenesc, primăvăratic, care face să tresară drept în sus toate firele părului tuturor. Desfăcuți de strânsoarea hainelor ne zgribulim și în răcoare văd pielea ridată de frig, sfârcuri amețite și tari și perechi de ochi mulți ațintiți spre ele...

Oboseala cade pe sub gene ca o brumă, se face capul greu și piepturile pline de palid eroism până atunci se lasă moi în ritmul necontrolat al respirației; pleoapele se scutură sub frământarea ochilor dedesubt și ei, la rându-le, de fierbințeala altor lumi. Mâinile caută sprijin în strânsori virtuale orice colț apropiat și pielea capătă pe dosul palmelor acea nuanță trandafirie de relaș și nemișcare.

Deodată iureșul plimbărilor onirice lovește și, parcă pregătindu-se de naștere, oamenii se mișcă; în întoarceri scurte ori aruncând în părți mâinile, cu zvâcniri sau în lentoarea somnului, fac visele slugi din stăpânii lor omenești.

Aceeași lumină obositoare, artificială, sfărâmă peisajul mormântal cu tăișul ei fără rost și fără farmec.

Caracalul, orășel doljean mic și mai presus cochet a desfăcut o gară mică în noapte. Se cheamă că țigara multașteptată s-a aprins și fumul toxic, cenușiu și-a făcut vizita aproape firească prin plămâni. De ce n-or fi lăsat și ei un vagon pentru fumat?! Sau măcar o bucățică de hol...

Trece repede vântul peste scrumul nestins și-l desface într-o mare placidă de scântei. Rugul chiștocului aprins de negrul nopții mistuie în sine otrava ierbii fără Dumnezeu. Gura plescăie mulțumită, limba trece fumegândă peste obraji și apoi se lasă caldă în mocirla salivei îmbibate cu nicotină. Închid ușa peste părerea de rău a ultimului fum nesorbit.

Domnișoara în trening negru și tras valiza aproape astupând inestetic sinele compartimentului comun și deja strâns sub prea multe suflete. Într-o clipire de simț civic aș fi mustrat-o puțintel; dar eu stau pe hol și mă uit în noaptea singuratică. O las să zăbovească în cugetul ei străin de acest loc, cu ochii întinși lenit peste niște fraze mult depășite de ora asta... Nu e rolul meu.

În astă cutie mergătoare există și suflete. De alături tresaltă până la noi zgomotul ca țipat al unui copil dormit pe sfert, care n-ar fi dat odihna împăciuitoare a patului de acasă pe nicio plimbare așa târzie.

Trenul își caută drum pe poteca dublă de oțel și trezește ecouri somnambulice peste întinderile muiate de timp și de smoala nopții...

despre mine, cu sinceritate

Peste mine curge o lumina care se intrerupe doar de mana mea stanga. Degetele, ca niste flamuri colorate, nasc pe pereti umbre de zmei neinchipuiti si desi si se desfac pe rand intr-un evantai de intuneric peste neaua tencuielii reci si grele. Nu mai am unghii sa mi le numar si sa spun cate degete am ; or fi atatea cate sunt sau poate chiar mai multe. Cine stie daca sunt aceleasi ?? Eu, eu sunt o unghe murdara a unei biete falangi rupte de prea multe neajunsuri si griji. Miscat de mana care ma sustine, eul meu care creste continuu se deosebeste mult de unghiile celelalte : este mai el.

Noi toti suntem niste dosuri de lumina crescute din nimic si intinate de insasi stralucirea care ne naste. Raze ale unui soare fara de raze, ultravioletele in niste lentile de ochelari scumpi, imaginea unei oglinzi convexe, spatiul dintre doua momente, asta suntem noi…

In mine e un ghem de dorinte fara nume si forma, care se vor scoase afara ca niste prizonieri batrani de carcera. As vrea sa scriu ceva coerent si ma lovesc tocmai de peretii unui tipar. Ce e in mine nu are dimensiune, nu exista, nu respira, nu plange ; ce e in mine se zbate doar ca un fat, ca o indoiala intr-o minte tare cu inima slaba. Ce e in mine ar vrea sa iasa afara si mi-e teama ca de ar iesi ar rupe cu sine zagazurile creierelor celorlalti ca niste unde de radiatie prea intensa.

M-am desfacut intr-o zi dintr-o reflexie a parintilor. Am aparut ca o adiere de vant pe un geam deschis, ca o ploaie care te surprinde, ca un ghem de frunze verzi, neabatute in cresterea lor de nimic. Dumnezeul mi-a fost dat pe urma.

Mergand mi-am dat seama ca sunt mai colorat decat umbra mea.

Miscarea urmatoare mi-e greu de descris.

Locul meu.

Voia.

Voi.

despre plecare

Se desfăcea iarăși o dimineață rece și cenușie peste o capitală asemenea. Același zvon neplăcut de mașini și tramvaie intrate parcă pe geam; aceeași bucătărie înghesuită și murdară în care mă simt și acum străin; același apartament ca o dungă de unt între două felii de beton.
Beam cafeaua cu o doină de jale în cap, care se desfăcea în unde lungi și-n ecouri la fiecare sorbitură; simțeam caimacul gros, plin de zaț și vedeam cum se așază grunjos pe dinți. În semiîntunericul din cameră se grupau amenințătoare umbrele armatei de vase nespălate, iar resturile de pe ele dădeau valuri de miros înțepător, saturat și dulceag ca o antiaromă a bucatelor delicioase de cu seară. Parcă ședeam într-o pubelă: înghesuit, fără aer, fără lumină, fără loc pentru gânduri.
Caut telefonul printre valurile de fum gros și-i opresc soneria întârziată. Răzbește din el, când îl așez inapoi pe masă, alt zgomot și-mi dă de înțeles că nu eram singurul fără somn. O voce pițigăiată mă anunță telegrafic de hotărârea pe care alții mai pragmatici o luaseră pentru ziua abia începută de sâmbătă: munte!
Mă pierd în șuvoiul de gânduri și scheme pentru puțin timp și-apoi mă desfac precum o tornadă spre camera mea, unde zac întinse pe jos, dar domesticite alte umbre. Văd patul și mă lovește gandul leneș de a mă arunca înapoi și de a-mi mai pierde câteva ore din viață în tovărășia lui de handicapat motor, resemnat total față de o revenire în simțiri. Am petrecut alături de el cele mai statice momente din viața mea, cele mai relaxate și mai rupte de viață clipe; și totuși dimineața asta trebuia să-l părăsesc. Trebuia să dau și muntelui tributul lui de vlagă și de inimă.
Adun în cap toate cele trebuitoare și-apoi le așez la loc de cinste pe cele de luat după mine, de care, după o căsnicie lungă, lungă, nu pot defel să divorțez. Se împlinește rucsacul, înfulecând în pântece lucruri cu toptanul, de care va să-i fie mai încolo rău și să le scuipe afară, pe rând și cu atenție în parcursul urcușului și opririlor.
Afară se deschide încet lumina peste București și-i dezvelește pe rând bucuriile și sărăcia, deznădejdea, aglomerația și foamea de zgomot și bubuială; se amestecă în nuanțe de gri blocurile și străzile, și toată întinderea de acoperișuri scoate la iveală rânduri-rânduri cușmele ruginite de tablă rece, periferică. Ferestrele învie pe rând în clipoceli de lumină electrică și scriu în dosul lor ochii căzuți de oboseală și somn ai locatarilor treziți în fiece dimineață prea devreme. Se vântură printre crengile copacilor puțini niște ciori și scuipă cu țipete funeste pescărușii prin cer, chiriași insolenți și gunoieri ai vazduhului de capitală balcanică.
Mă bucură plecarea mea. Mă incită gândul unei viitoare dimineți crescute pe pereți de bârne sub stânci. Aștept cu nerăbdare un răsărit în care să pot vedea soarele ridicându-se și nu doar o lumină cenușie și crescătoare, anemic surogat de frugală frumusețe. Mă gândesc, coborând scările, la treptele de calcare și licheni călcate vioi sub tălpile tari și fragede ale bocancilor. Văd parcă în fața-mi tăișul dezmierdat de cer al înălțimilor și culoarea adâncă a ierbii; am în nări mirosul de sudoare și de flori de munte, broșa soarelui în piept și piatra rece în palmă.
Mă rup încet și gol de orașul trist și mut, mă depărtez de zgomotul citadin și mă duc să caut muzica...

Pastel

Trece luna peste unde
Ca o floare de cais;
Şi prin apele plapânde
Îneacă suavu-i bis.

Goală noaptea se desface
Peste zare, câte-un pic
Adunând lumini opace
În al cerului batic.

Moţăie băltoaca verde,
Mângâiată lin de vânt.
Sălciile şi-ascund în plete
Plânse, gândul mut.

Papura îşi cantă-n săbii
Foşnetul lung şi sticlos;
Iar pe sus, din Cale, robii,
Poartă-al stelelor prisos.

Şi-n amurg de sticlă rece
Prin al liniştii huzur,
Boare neagră, de somn, trece
Peste-ntregul împrejur.





© V. Mihă