in loc de dumnezeu

Am incuiat gandurile voastre,

impletite printre marginile unui cliseu,

intr-un miez de cuvant.

Radeti, plangeti, cantati, strigati

si vreti,

asezati cu spatele spre lume.

Eu va presar ecourile in tolba mea.

Le amestec.

Si, in final, va povestesc...

pe voi...

altora...

Four seasons: spring

S-a tolanit, vag, primavara,
Peste pamantul amortit.
Cu trena-i verde l-a trezit
Din iarna de odinioara.

Se naste colt de iarba crud,
Din peticele de omat.
S-a coborat soare din pod
Si rasu-i cald s-a asternut.

Se plimba, gospodari, gandaci,
Cu pasul moale si greoi;
Isi fac ciubote din noroi
Si calca, ca niste gansaci.

Au inviat pe jos furnici
Si-alearga care mai de care,
Ca sa aduca de mancare
Armatelor de pui calici.

In fracul nevazut demult,
Se scalda-n senin randunele;
Catandu-si, bietele de ele,
Un cuibusor mai an pierdut.

E cantec peste tot, si viata;
Dumnezeu mana si-a intins,
Cu flori de mar pe noi a nins
Si zambet ne-a sadit pe fata!

aspirina pentru cancer

Am primit acum cateva zile o sonerie de sms: se tragea un glont si se auzea mai apoi ecoul tubului cazut pe podea...Poate e veche, nush...
Mi-a amintit de niste ani. Chestii de demult...cu lucruri intregi, care bucurau sau intristau, dar erau, oricum, fara schije. Cand nu eram nevoit sa mananc doar jumatate de acadea, sa trag un singur fum dintr-o tigara, sa zambesc cu o juma de gura!
Mi-a trezit niste ganduri la care visez sa se mai intample. Sa ma pot intoarce pentru o scurta vizita pe "acolo", pe "atunci", sa gust o farama de lume, sa-i vad pe toti, sa-i imbratisez si sa ma bucur ca mai sunt toti...impreuna.
Viata asta m-a invatat sa fiu singur, sa fiu eu cel care are de facut ceva, care are grija de altii, care trebuie sa imparta timpul, pe care de prea putine ori pe...an, il asteapta cineva cu masa intinsa si cu un zambet...Singuratatea e un sevraj, intre doua doze de aglomeratie, de cuvinte, de vorbe, de alte respiratii care sa se auda la unison.
S-au pierdut toate. Sau poate ca nu au fost niciodata, nu stiu.
A fost o fractura, care se recupereaza, cu timpul, tot mai greu; caci doctorii batrani, cu experienta, se imputineaza, sau nu mai au putere, sau au... uitat; cei tineri n-au timp, iar cei dintre acestia, se chinuie sa-si lipeasca propriile fracturi. Este un sistem de medicina sufleteasca, cu multe lacune...printre doctorii mei!

hai sa fim!

Un timp al secretelor. Am vazut cum este sa trebuiasca sa tii un secret. Si nu e bine.
trebuie sa iti depasesti vointa, sa te eliberezi de tine.
Simteai astazi cum e primavara. Cea uitata, cea in care te pierdeai, in zapada de flori prin care iti cautai inceputurile. A fost parca o zi dintre cele pe care aveam impresia dureroasa ca le pierdusem. Tolanit la soare, proaspat ca un fluture care isi intinde prima oara aripile, simteam ce numai anii care au trecut sau, mai rau, amintirea lor, mai putea sa imi ofere: libertatea unei gaze, desfatarea unui mugure care se sparge, solitudinea unei flori de camp, ascunsa intre alte milioane; azi, am descoperit ceva din frantura propriului inceput...simtirea care se nastea in mine cand casa parinteasca, prea golasa, curtea ei, prea mare, nu-mi mai erau de ajuns, cand cautam desfatarea desavarsita in departarea unei gradini plina cu pomi care se pregateau sa infloreasca, intre un zgomot atat de vag, nascut de inotul unui gandac printre firele de iarba, in visul aieve al verdelui crud, nemarginit...
Cred ca in fiecare zi ne putem naste cate o parte, putem dezveli cate o bucatica din noi; pe noi...cei noi trebuie sa ne aratam si altora spre a-i face si pe ei cunoscatori ai unei legi pe care suntem capabili s-o respectam: sa fim!!!

Semnat: parintii (unui eu imperfect)

Cat de frumos e sa stii ca apartii cuiva!
Si ce sentiment poate fi mai inaltator decat sa stii ca ai aruncat in lume, intre necazuri multe si bucurii rare, pe cineva care iti seamana. Tare subtil trebuie sa fie sentimentul celor care stiu ca o parte din ei haladuie si va haladui prin lume si dupa ce ei nu vor mai fi fost. Mare ne este dorinta de a mai fii si dupa ce ne stingem!
Ne dezgolim in fiece zi, in fata altora, de sentimentele si de credintele noastre, constienti fiind ca ele au sa fie schimbate si poate insusite de altii. Singuri ne alcatuim si ne distrugem in fata intregii lumi, fara sa ne pese de cum aratam. Ei, insa, ne duc mai departe dorurile...
Asteptarile de la ei, sunt mai numeroase si mai zbuciumate decat cele pe care noi insisi le-am detestat pe cand eram la varsta lor. Ei trebuie sa ne costruiasca viitorul. Ei trebuie sa ne sape in fiece primavara radacinile si sa ne aduca la viata. Ei sunt aia care pentru parinti, isi iau bobarnacele unei lumi intregi.
Duc povara asemanarii cu noi, dar ei insisi trebuie sa-si construiasca singuri piedestalul pe care sa-si inalte durabil viata. Noi suntem cei care ii osandim la chinuri zilnice de aducere aminte; noi, care aproape ne-am terminat ata de pe mosor, trebuie sa fim ridicati in slavi, ascultati in sfaturile pe care le-am lasat in urma, exemplari si de urmat pentru ei toti; dar fara constiinta supunerii lor, fara cunostinta unor lacrimi, fara gandul ca noi inca existam prin ei si ca ei trebuie sa ne duca si pe noi alaturi; de ce trebuie sa fim atat de parinti?! De ce suntem atat de copii cu ai nostri, si nu-i pretuim cat sunt inca, spre a nu le mai duce si lor amintirea peste timp?!

Cuvant de soi

Cele ce-s din piept iesite,
Sunt cuvinte osandite
Sa duca pe-a lor spinare
Doruri multe si fugare.

Cele ce sunt pregatite,
Cu dulceata-mpodobite,
Sunt mieroase la-ncercare,
Dar se fac apoi amare.

Cele care nu sunt spuse
Incalcesc a firii fuse.
Si in loc de drag si bine,
Iau omul de langa tine.

Cele, dar, mai potrivite,
Sunt cuvintele gandite,
Dar din inima rostite,
Slabe, mari, neprihanite,
Care viata ne-o-ndulcesc!
De-astea, poate : "te", "iubesc"...

Fuga de la locul faptei

Aseara am vazut un bucuresti aproape adormit...De fapt, eram eu insumi incert in starea de constienta. Ma chinuiam sa descopar cu privirea niste ruine intunecate, niste colosi de sticla, cateva adevarate monumente care asteapta sa fie demolate de prostia unora, cateva masini (pe cat posibil zgomotoase), oameni, animale, invers, mult prost gust si lipsa unui plan de urbanism, cat de cat.
Azi-noapte am vazut o regie constransa de specificul propriu. Niste siluete atarnate de balustradele de fier forjat ale Dambovitei, mestecand din vulgaritatea varstei si calculand semisferele unor veritabile posterioare de domnisoare. Era un amestec fortat de liniste, cateva masini, cateva cuvinte si multe...vorbe.
Azi, am vazut niste campioni. Erau mari, alburii si isi intersectau cercurile printre norii de gaze de esapament si fum, asa-zisii "nori", aproape permanenti, bucuresteni, de seara...Erau pescarusi! O amintire de la malul marii, ajunsa acum pe un tarm inalt de multe etaje, survoland pasnic si nefiresc un lac intins de ruina si indiferenta. Aratau ca niste pirati! Clandestini, neverosimili si totusi siguri in planul lor de actiune. Deasupra unui lipscani prafuit si plin de incercari de renovare, zborul lor era singurul miscator, vag gratios, inalt in ciudatenia lui, foarte demodat, elegant si dinamic.
Oamenii, in schimb, erau niste incercari. Se chinuiau sa respire, sa vorbeasca si, cel mai greu, sa rada...Se rostogoleau intre peretii pietrosi, se loveau, se impiedicau; era parca o dorinta de a infrange miscarea. Miscarea libera, a tuturor muschilor, ca intr-o alergare, ca intr-o intrecere...lipsea.
Oamenii se tarau.