Suflet de stâncă

Şi mi se face dor de nişte munţi
Ce mătură cu frunţile-nserarea,
Care îmbracă-n văl de stâncă zarea
Şi care fac spre veşnicie punţi

Şi-aş vrea să am sub talpă piatra tare
Încremenită-n veac ca un totem.
Ca vulturul spre cer aş vrea să chem,
Ca frunza-n vânt să zac în depărtare.

De-aş fi o cruce-n munte de granit,
Care aduce-aminte de-o pieire,
Aş rămânea pe veci o amintire
Şi nu un om de moarte osândit.

Un brad aş vrea să fiu, pe colţ de stâncă,
Muiat de ploi, de viscol şi de vânt,
Aş şti că pentr-o scamă de pământ
Sunt pentru rădăcini veacuri de muncă.

Aş putea mândru timpului să-i dau
Cu creanga pururi verde peste faţă.
Că-n trunchiu-mi zace într-atâta viaţă
Că-n faţa lui tot tare pot să stau.

Dar sunt un om, o clipă-n veşnicie…
Ca-n piatra surdă-un tremurat ecou,
Sub un ciocan, un firav bibelou,
Un fir de iarbă-n aprigă stihie…

Şi totuşi pot acolo sus să şed.
Şi totuşi pot s-ating cu-o mână cerul.
Pot sub bocanci să-ţi mângâi giuvaerul
Cu mâna crestele să ţi le cred.

Sunt mic eu, Munte, dar poteca-ţi calc
Şi-ţi beau cu sete apa din izvoare.
Din ascuţişuri am făcut cărare
Şi nu mă tem când rece eşti şi alb.

Şi nu mi-e frică să te văd ceţos,
Când drum îmi pierd în sufletu-ţi de vată;
Nu-s supărat de piatra sfărâmată,
Care tăioasă mi-o aşterni pe jos.

Plouat am fost şi nins de tine, Munte.
Şi te-am cântat prin camere cu prici.
Când obosiţi şi tremuraţi şi mici
Ştergeam sudoarea rece de pe frunte.

Tu ai rămas al meu crez şi chemare.
Al tău sunt, şi târziu, când fi-voi dus,
Tu vei chema pe alţii-acolo sus
Să-ţi fie lacrimi, suflet şi cântare!




© V.Mihă