Suflet de stâncă

Şi mi se face dor de nişte munţi
Ce mătură cu frunţile-nserarea,
Care îmbracă-n văl de stâncă zarea
Şi care fac spre veşnicie punţi

Şi-aş vrea să am sub talpă piatra tare
Încremenită-n veac ca un totem.
Ca vulturul spre cer aş vrea să chem,
Ca frunza-n vânt să zac în depărtare.

De-aş fi o cruce-n munte de granit,
Care aduce-aminte de-o pieire,
Aş rămânea pe veci o amintire
Şi nu un om de moarte osândit.

Un brad aş vrea să fiu, pe colţ de stâncă,
Muiat de ploi, de viscol şi de vânt,
Aş şti că pentr-o scamă de pământ
Sunt pentru rădăcini veacuri de muncă.

Aş putea mândru timpului să-i dau
Cu creanga pururi verde peste faţă.
Că-n trunchiu-mi zace într-atâta viaţă
Că-n faţa lui tot tare pot să stau.

Dar sunt un om, o clipă-n veşnicie…
Ca-n piatra surdă-un tremurat ecou,
Sub un ciocan, un firav bibelou,
Un fir de iarbă-n aprigă stihie…

Şi totuşi pot acolo sus să şed.
Şi totuşi pot s-ating cu-o mână cerul.
Pot sub bocanci să-ţi mângâi giuvaerul
Cu mâna crestele să ţi le cred.

Sunt mic eu, Munte, dar poteca-ţi calc
Şi-ţi beau cu sete apa din izvoare.
Din ascuţişuri am făcut cărare
Şi nu mă tem când rece eşti şi alb.

Şi nu mi-e frică să te văd ceţos,
Când drum îmi pierd în sufletu-ţi de vată;
Nu-s supărat de piatra sfărâmată,
Care tăioasă mi-o aşterni pe jos.

Plouat am fost şi nins de tine, Munte.
Şi te-am cântat prin camere cu prici.
Când obosiţi şi tremuraţi şi mici
Ştergeam sudoarea rece de pe frunte.

Tu ai rămas al meu crez şi chemare.
Al tău sunt, şi târziu, când fi-voi dus,
Tu vei chema pe alţii-acolo sus
Să-ţi fie lacrimi, suflet şi cântare!




© V.Mihă

Deutschland uber alles!

Stau comod intre doua centrale nucleare, beau tutun si mi-e gandul departat spre tara si casa care niciuna din ele nu au mai mult de oferit decat locurile astea. Nu-s ele plaiuri mioritice, dar se straduiesc sa dea cezarului vestic, tot ce isi doreste pentru ca, fie vorba intre noi, nu prea mai sunt multe pe care le are de indeplinit. In constructia vag nuantata de prejudecati, singura substanta clara e vinul carevasazica spaniol si ieftin, care sade alaturi ca un caine credincios, crescut in palme de cand era catel. E rosu (nu cainele ci vinul). Mai deunazi se terminase un var de-al sau nemtesc parca mai acidulat si mai sec. Deh, asa sunt ei...

Stau comod pentru ca statutul nu-mi permite sa stau altfel. E un context datator de o stare care aproape ca te obliga sa stai bine pe orice suport, sa te sprijini pe orice banca, doar doar o mai trece timpul... Si asta din urma se duce taaare greu pe fagasul lui. Cateva zeci de poze pe zi, in care sa inghesui stranietatea locurilor prin care iti duci traiul pentru moment, cateva vorbe trase cu clestele din gura vecinilor de bloc sau de vizavi (care repara biciclete), plimbari lungi prin peisajul taiat cu un diamant fin in forme geometrice exacte si intelegerea „tehnologiei” firii nemtesti nu sunt indeajuns sa completeze atatea ore de senzatii tari de venetic. Cand esti strain in locuri straine printre oameni straini (si mai ales nemti), iti dai seama ca dupa rarele contacte pe care le ai, esti indreptatit sa dai dracului conceptul de globalizare cu obligativitatea contactelor si ofensiva spre o armonie intre state, datator al virtualului numitor comun intre etnii si vezi ca fata de zidurile intre oameni cu care esti obisnuit, apar aici adevarate baraje spre suflet.

O vacanta pe meleaguri de intersectie, germano-franco-elvetiene, nu stiu daca e de dorit pentru mai mult de cateva zile. Asta musai , in conditiile in care nu cunosti pe nimeni (vorba lui Nea Marin: „n-ai tu cui cere un pa’r cu apa”), nu esti prea potent portofeliceste si nici nu sezi bland in vreun oras mai mare.

De frumos, e tare frumos aici. Peisajele se rup de prin Carpatii nostri cei orientali, cu accente de Apuseni pe alocuri, ca deh, Padurea Neagra... Totul insa mai curat, imbracat in paduri neatinse, pline de caprioare si de iepuri, cu pasuni ingrasate de balega veritabila, si cu asfalt pe unde vrei si pe unde nu. Proprietati imprejmuite de garduri electrificate, plimbari imposibile prin padure (in afara drumurilor), controlul omului asupra a tot si toate, astea se vad clar, insa. Pentru mine (si poate diferit de perceptia altora) treburile astea din urma nu prea mi-au mers la inima. Sa nu poti sa te bucuri de o poiana departata si ascunsa prin codru?!

Unde-i balcanul ala, fie si inventat, care sa traga omul din casa lui si sa-l puna de vorba si de gluma cu altul?! Unde e timpul ala pierdut (cica) pe socializare si pe bucuria traiului in comun?! Nu toti am iesit din aceeasi comuna primitiva?? Ca parca greu imi e sa mi-i inchipui pe nemti direct civilizati din cimpanzei! Se bucura astia de odihna, de parca au programul doua’s’patru din doua’s’patru. Isi freaca celulitele prin oras, pe la sosea, cu nonsalanta unor balene; cei cu etate mai respectabila uita de ea si tocesc trotuarele alaturi de carucioarele-scaun, indispensabile ca o pereche de chiloti; cei tineri, putini, nu stiu decat biciclete si tatuaje. Cine sa-i mai inteleaga?!

Peste toate neajunsurile pe care le simt fata de spiritul meu si despre care ar fi mult prea obositor sa ma intind aici, troneaza programele lor de televiziune, care nu pot decat sa respecte calmul si linistea. Vin insa, romaneste, vreo doua canale internationale, care sa-mi aduca aminte sa ma gandesc bine pentru ce ma intorc in tara: copii orfani, explozii, saracie, coruptie, accidente, inundatii si nelipsita politica de rahat...
Mai sug un fum de tigara ieftina si ma gandesc cu jind la strugurii care au dat asemenea vin bun...