printre Jepii Mici

Închinată soarelui zi, a fost cea de ieri...
M-am trezit ca dintr-o alergare și în oboseala unor vise tiranice, am deslușit în dunga galbenă ce mijea deasupra draperiei, un răsărit copios ca o masă de duminică; scurt a fost momentul de lenevie și m-am și trezit atârnând de pervazul ferestrei deschise, cu ochi împăienjenați, gustând din grămăjoara de lumină portocalie atârnată de orizont. Cerul se deschidea într-un albastru tăios și iute, iar scamele norilor de deunăzi cine știe prin ce zări își purtau umbletul. Peste posomorâtul toamnei zdrențuite chip, luceau aurii ultimele frunze și în dogoarea lor târzie se scria soarele ca într-o oglindă zgâriată, bătrână și mută. Am înghițit între răsuflări scurte, bucățile slăvitei dimineți de sâmbătă!
Clipa de răgaz somnambulic s-a risipit repede, între cafele, fumuri, mâncări, rucsaci, cuțite, pălării și altele cu trebuința lor, când am ieșit repezit pe poartă. Scurt, mașină, scurt, întâlnire, grabă mare spre gară și spre trenul care nu binevoia niciodată să ne aștepte. Din toate părțile ne înconjura sfătoasă dimineața, iar noi rupeam sub bocanci bucăți mari de drum, răsuflând ritmic sub rucsaci, ca niște melci sub o casă întreagă.
Noi cunoștințe, noi nedumeriri, mari speranțe de reușită.
Ne înghesuie personalul în pântecul lui renovat, de sub care răsar chipuri tinere cu poftă de înălțimi, copii fără vlagă, muncitori plictisiți de-o sâmbătă fără liniște, pensionari aranjați,...țigani cu mături! Ne-am găsit și noi locul într-un sfârșit, lângă ceilalți doi coechipieri, dormitând vlăguiți de chermeze și chiolhanuri întinse până la ziuă. Bucuroși de vorbă cu toții, ne pierdem printre explicații și planuri organizatorice, ca niște secretari de comitet, toate picurate dar, consistent cu glume, zâmbete și subînțelesuri. Trenul ne leagănă încet printre munți, gândurile zboară spre locuri dragi, cu poteci colțuroase, de stâncă.
Se face Bușteni. Ne strângem catrafusele și schimbăm confortul pe eficiență. Toate la locul lor, rucsacul, polarul, apa, voia-bună; toate în reglement! Mai pui o zi intreagă de umblat pe munți și se face rețeta optimă de slăbire.
În spatele Silvei din Bușteni, destinele se împart în două: ale celor subțirei sau cu voință, ce cară cu sârg și fără explicație rucsaci în spate, mănâncă conserve, beau apă de izvor și vor să apuce să-și vadă nepoții și să le povestească despre cărările muntelui, și cei care aplică dictonul „trăiesc, ca să mănânc”, „cea mai bună salată, tot friptura” sau „merg la munte (sic!), nu pe munte” și la care se poate admira răbdarea supraomenească de care dau dovadă stând la cozile imense de la telecabină! Slavă Domnului, totuși, că nu te întâlnești cu șlapii (vara), pantofii cu toc și abdomenele lor proeminente pe potecă!
Ne-am aruncat fără prea multe gânduri în breasla primilor și ne-am trezit suind pe spinarea creață de păduri, printre armate de fagi despuiați, printre ascuțișuri de brazi și geamăt de pâraie, spre potecile cele de sus ale muntelui; toamnă târzie, de noiembrie, fremăta prin vaioagele pline de frunză, învelind în păreri de rău spetezele înalte de stâncă, îngălbenită întru somn și tăcere. Spuza aprinsă a zadelor lucea în poleiala unor raze venite de tot mai departe...Cabluri și lanțuri sugrumau ruginit scările de calcar, iar noi mergeam cu sufletele pline spre vârfurile ascunse în albastrul golit de nori, al cerului.
Cabana din buza Văii Caraimanului, era la locul ei. Atârna, aninată de cabluri, între crestele cernite și prăpastie, ca un vultur în dilemă. Pentru noi, însă, era raiul promis; cel cu prilej de odihnă, de înfulecări și de filozofii cu burta plină. Alții inaintea noastră, vasăzică obosiți tare, erau deja la momentul filozofiei, cu berica la îndemână. Noi, după ei; fără berică, că pe munte strică, lasă nu ridică! Pe noi de fapt, după ce am reușit să descoperim linia orizontală, nu ne-a putut ridica decât apropierea unei înserări vremelnice, și drumul destul până jos; restul, nu!
Și ne bătea oblu soarele de după-amiază și ne clătea rece vântul de Brumar...și era bine...
(va urma)

să mă mai întreb?!

Mâna stângace a cam uitat cum e să pipăi taste și ochiul pare că s-a relaxat prea mult în oceanul de verde provincial; creierul s-a dedat la alt program, mai liniștit, mai apăsat, ca o aritmie plăcută. Scriu, cu metabolismul încetinit la jumătate.
Scriu despre uitarea de blog, ca o uitare de sine.
Despre acest portmoneu electronic, virtual și încrezut, care, din lene multă și ca o formă de adaptare la vremuri, a luat locul binemeritat al hârtiei și creionului, vă aduc aminte. Sau poate că doar mie mi-a lipsit un loc de depozitare a umpluturii cerebrale. Nu știu! Cert este că din toate lucrurile pe care credeam că le fac bine, cel mai folosit și cu adevărat construit solid, ar fi văitatul; și nu țipete și sudălmi aruncate în stânga și-n dreapta spre posibilele cauze, și nici tristețe întrebătoare pentru alții, ci doar o gaură în mine și un oftat secret de urechile altora, în afară. Pentru toate! Pentru cine sunt și cine nu sunt, pentru ceea ce fac și mai ales ce nu fac, pentru ceea ce simt, ce ar trebui sau nu ar trebui să simt și nu în ultimul rând, pentru incapacitatea morală de a-mi lua inima în dinți și pe alții de gulere.
Mă uit la cei care pot și mă gândesc că ei poate doar vor mai mult. Mă gândesc la ei și-mi adun în minte toate lucrurile pe care le pot face eu: native, talente dobândite, studiu, memorie și învățarea din greșeli; și parcă nu e de ajuns. Parcă tot mai am muult până să-i ajung. De ce mă simt în urmă??
Într-o nefericită adaptare: „Dacă curajul ar fi pe toate drumurile, l-ar paște și măgarii”.
Nu știu, poate că doar asta lipsește...

veranda cu amintiri

De-aici se vede strada. Dincolo de ea sunt grădini, copaci și mai departe dealuri care își pierd vârfurile în cer.
Între ferestrele mari ale verandei din față, se înghesuie o bucată mare de lume. Pe tavanul ei au alergat verile calde, cu vînătăi în genunchi, ale copilăriei mele. Acum când au revenit fotoliile aici, m-a lovit pofta de nebunii ale unui pierde-vară.
Aici, timpul se oprea pe vremuri; acum pare că încetinește doar, îndeajuns totuși să îmi arate că lucrurile nu s-au schimbat atât de mult.
Aici stătea bunicul, vara, și își pierdea după-amiezele citind și explicând unui copilaș ce scria în cărțile lui; mai târziu, unui băiat, cum mergea locomotiva cu aburi pe care a condus-o; și bunica făcea cafele...

Acum, aici, stau eu, cu barbă și mustață, lângă un om cărunt care abia mai zărește, încercând din răsputeri să-i explic ce e ăla, calculator. Într-o scurtă pauză din lucru, mă duc și fac cafele. Doar pentru mine și pentru el. Bunica...nu mai bea cafea...

Prostia omenească sau De ce suntem imperfecți

Apa trece, dar uite că pietrele nu mai rămân; se duc cu ea în aval, rostogolite pe lângă bucăți de case, de poduri, de animale moarte, de vechi și foste gospodării, de gunoi. Asta le-a fost averea, agoniseala de-o viață a unora.

Și uite că viitura nu mai întreabă pe nimeni și nici nu are timp să se uite și să facă diferența între lucrurile pe care le „preia”: a luat de la bogat și de la sărac la fel; au fost case noi, finisate „occidental”, în culori țipătoare, cu un cat sau două, din bani aruncați; au fost cămine vechi construite și întreținute cu trudă și cu multe zile de post; erau și dărăpănături cu aspect de magazie, fără geamuri, reci și umede, pentru ultimii dintre localnici; uite că nici în acest caz gusturile nu se discută!

Totul se întâmplă ca un șir de ordalii bienale, chiar perene, unde dreptatea divină, supremă pentru cei prinși la mijloc, devine în gândurile lor de năpăstuiți, direct proporțională cu gradul de „păcătoșenie” al lumii prezente. Avansul tehnologic, încercarea omului de a deveni un al doilea Creator, lipsa unui simț al măsurii și bunei cuviințe, depărtarea omului de „cele vechi”, devin, pentru locuitorii zonelor atinse de calamități, presupuse cauze pentru dezastru; iar tot ce se întâmplă - o pedeapsă.

Făcând însă o retrospectivă a planurilor de protecție a zonelor de risc, propuse și aplicate de factorii de decizie, în ultimii ani, realizăm că toate aceste catastrofe sunt nu o pedeapsă divină, ci mai ales o serie de consecințe dramatice ale indiferenței omenești și lipsei de contact a specialiștilor cu realitatea palpabilă a terenului. Studiile despre aceste puncte de pericol s-au făcut de la București, din birouri largi cu scaune confortabile și calculatoare performante, unde așa-zișii experți, între o sorbitură de cafea, un telefon și un fum tras dintr-o țigară scumpă, au tras câteva linii pe o foaie, au desenat câteva tabele și, cu semnătura de încredere a șefilor, le-au trimis spre aplicare pe teren.

Din toată această pseudo-știință, ca suport pentru niște măsuri viabile de protecție, nu s-a aplicat la fața locului decât „filozofia sacului cu nisip”. Mormane (diguri?) întregi de astfel de saci, ordonați de neobosiții - pentru că mereu asta intră în atribuțiile lor - militari ai Jandarmeriei sau IGSU-lui, zile și nopți, reprezintă pentru aproape toată lumea, „cea mai principală” metodă de prevenire a inundării localităților (vorbind aici de cele câteva care au avut parte de un asemenea tratament). Cealaltă metodă, folosită cam peste tot și convenabilă pentru cei mai mulți fiind datul din umeri, a „neputință” și a așteptare a unei (alte) minuni cerești.

Nimeni nu vorbește despre ridicarea de diguri de mai mare anvergură, despre corectoare de torenți, de ameliorare a albiilor și modificare a cursurilor apelor mari, construcții care să apere pentru câtiva ani în plus respectivele zone; nimeni nu zice nimic de interzicerea prin lege a construcțiilor în zone cu potențial pericol de inundații, pe luncile râurilor, cu ofertă de loturi despăgubitoare, că doar există pământ destul în alte locuri mai sigure. Factorii de decizie preferă apelul la bunăvoința cetățenilor, ajutoarele neînsemnate și construcția anuală de case pentru cei afectați; preferă aruncatul banilor publici, în fiecare an, pe apa Sâmbetei (sau a Siretului etc.), decât folosirea lor corectă, în „devierea” pe alt curs, a dezastrelor.

Rămân în urmă, în fiecare an, cei care privesc după agoniseala lor de-o viață. Deși, în necazul lor, îl pomenesc pe Dumnezeu, în acest caz, înțelepciunea divină nu are cu nimic de-a face cu prostia omenească!

destul

Înmlădieri de trudă văratică în tot împrejurul. Verde spălat de ploi cu dorințe vechi și firești de uscare în cuptorul lui iulie, cârpit în joacă, mai peste tot, cu noroi proaspăt, de niște mâini copilărești fără dibăcie. Mișcări netălmăcite de nori aduși de vântoase de răsărit; mare război pe câmpiile odată azurii ale văzduhului; armii dolofane de cețuri pe vale; perdele vălurite de apă din cer curgătoare; zvon și ciripit între frunze; miresme dulci și jilave de crini, de trandafiri și de alte surate mai sălbatice. În rest, liniște.

Încă o sorbitură de ceai de pelin

Unii pot, alţii nu poate; unii face karate, alţii îşi ia şuturi în dos, când li-e lumea mai dragă. De la cocalarul sigur pă el, în orice situaţie, la dicstruşii ăia care mai şi gândeşte şi dă banii pă cărţi se cască o ditamai prăpastia de euroi şi merţane scumpe în două uşi. Ăştia din urmă se uită chiorâş, cam pe furiş la tricourile roz cu strasuri, la ochelarii cu vultur argintiu şi armanist şi caută prin cărţi o altă lume în care intelectualul e plătit mai bine.
Plasa de cârpă dintr-o mână şi cămaşa cu gulerul ros, dar alb, portmoneul cu desene vechi, prin care bate vântul sunt dintre însemnele unor oameni trimişi în ghetoul uitării şi indiferenţei, de nişte milogi în papuci de cauciuc, coloraţi direct proporţional cu nuanţa cât mai fumurie a limuzinelor în spatele cărora îşi ascund preţiosul vid.
Cei care tocesc "asfaltul" trotuarelor, cu cartoane sub ei şi în mână, sunt mulţi. Nişte mogâldeţe cu ochelarii zgâriaţi, care privesc în gol, cărora curentul de la metrou sau din intersecţie le mai smulge câte o şuviţă albă sunt cei pentru care prezentul şi viitorul le aduc grimase reci de umilinţă. Câţi dintre ei au citit mii de cărţi, câţi dintre ei au ridicat un centimetru de lume, câţi au facut din copii de lut moale, oameni?! Destui. Dar toţi primesc drept recunoştinţă uitarea celor pe care i-au ajutat şi care au facut din prostie act de bravadă!
Poate că totul ţine numai de noroc. Poate că ei singuri sunt vinovaţi de destinul propriu. Sau poate că lumea de azi pur şi simplu nu mai crede. Se înmulţeşte virusul puterii false, acaparate mult prea uşor şi reuşita celor care ajung sus mult prea repede. Românii se împuţinează, oamenii la fel şi presimt că se apropie ziua în care Ateneul o să aibă cinematograf, kfc şi cafenele la ultimul etaj; pe sub cupola de sticlă vor mişuna gândaci burtoşi şi negri şi melci cu cochilii decapotabile...
Sau poate e doar unul dintre visele mele urâte...




© V. Mihă

Eu şi pletele ei

Remarc etilismul unor gesturi care nu-şi au rostul într-un pahar PLIN cu nişte apă... Mai rău e că din tine pornite, mişcările scurte şi atotcuprinzătoare nu ştiu măsura lor...şi-ţi aruncă în tulbureala vocii, gânduri...
"Un fapt fără importanţă, mă poate face să sper"
Acea credulă atingere, doar două degete, atât, trage după ea angrenajul unui tot fără părţile esenţiale. O măturată şi mârşavă atingere, căutându-şi moartea printre unghiile colorate puse în joc, printre golurile dintre două poze...
Nimic nu poate cimenta mai adânc decât nişte nişte degete străine şi împreunate!