Iară şi iară...să mai fumăm câte-o ţigară! Aaamiiin!

De câtva timp, sâmbăta pe acasă mi-e teritoriu necunoscut.
După ce mă afund bine în noroaiele Bucureştiului sau mă spăl de păcate în "zona Marilor Lacuri", care se întâmplă cam peste tot prin comuna-capitală, după ce mă înscriu la schi-fond pe mormanele de zăpadă sărată, o blestem în gând pe mademoiselle Bardot, să se ducă dracului cu toţi câinii comunitari din România, mai injur pe aia de la CFR, cu întârzierea lor cu tot şi ajung în scumpa mea provincie, adică acasă! Cam pe vineri seara, ca orice student conştiincios şi fără bani, care nu are cu ce să mai petreacă şi uichendu' la capitalie.
Doi paşi şi sunt acasă. Asta din urmă, la fel de sobră şi goală, mă întâmpină călduros, cu pereţii ei scorojiţi şi vechi. Îmi vine să-mi iau câmpii! Mă uit însă în jur şi-mi dau seama că nici de din ăştia n-am bani, aşa că stau cuminţel.
Scârţâie telefonul imediat ce intru; abia îl găsesesc şi aflu apoi, pe larg, într-o poziţie incomodă, "ce facem sâmbătă!". La munte sau prin împrejurimi... în apropiere; mulţi?... vreo 5-6; la cât... păi dacă tot mergem aproape, hai să fim boieri...pe la 11! Gata amănuntele.
Şi legănat de vise "ca pruncii-n postavă", pe nesimţite trece noaptea. Mă trezesc de zgomotul unui crăpat de ziuă violent şi hop, la cafea. Mâncarea nu e bună la ora aia...Intră cafeaua ca uleiul la ambielaj şi tigara ca o cheie tubulară de 8 când faci aerisirea la frâne de Dacie; în jur se lasă fumul dens în plăpumi albastre şi toxice; mi se înnoadă gândurile cu el şi ajung departe, departe, cam pe unde se întâlnea fata împăratului cu voinicul să facă prostii de poveste, totul curge lin...Ţârâie iar telefonul! "Băăă, trezeşte-te!", zice unul; mai să adorm de tot în cafea. Mă trezesc definitiv şi după toţi dracii pe care îi pun pe bocancul la care nu găsesc perechea, termin toată corvoada îmbrăcatului de dimineaţă şi plec.
În staţie, e alimentara de cartier. Rang înalt pentru un magazinaş care dă alora din zonă de toate, în special ţuica proastă, fără de care cred că s-ar stinge o întreagă categorie socială. Lumea, la pâine. Am parte de ocheade de la toate babele care işi aduc aminte de bărbaţii lor în tinereţe; bărbaţii se uită ciudat: "Unde dracu' s-o mai fi ducând şi ăsta!?", cunoscuţii dau bună ziua, se uită chiorâş şi trec. Vine maşina. Maxi-taxiul relaxat, şoferul ciufut: "Şi sâmbăta...!", eu pornit pe fapte mari nu-l bag în seamă - îi arunc cu aceeaşi scârbă banii şi mă aşez. Vine staţia mea - cobor. Alţi ochi, ceva mai feriţi, se uită atent. Acelaşi eu - nu-i bag în seamă.
Ăştia întârzie. Ca de obicei tot fraierul a ajuns mai devreme! Mă uit în jur, puţină lume; mulţi bucureşteni treziţi pentru plimbarea fiţoasă de dimineaţă, se umflă la fiecare băltoacă şi la orice porţiune cu noroi, aducând critici edililor (cărora oricum nu le pasă, dar asta e altă discuţie), şi plimbându-şi burţile deocheate cu graţie de balene pe uscat. Parcă ţi se face silă...
Hai că ajung, într-un final apoteotic, şi ai mei. S-au făcut "ai mei", tot din peregrinări târzii ca asta. Unul mai pregătit ca altul: polare, impermeabile, parazăpezi, tehnică foto, ce să mai, ca la Breaza! Ba se mai trezeşte câte unul cu binoclu sau nu ştiu ce chibrituri rezistente la vânt, deh, "de supravieţuire". Eu cred că ne-ar trebui din astea când mergem printre ai noştri, nu în sălbăticie, că ele, bietele animale, n-au nimic de-a face cu carnea noastră preaplină de E-uri...
Aşa, bine înhăiburaţi, plecăm!
Pe unde şi cum...eh, asta e, din nou, altă discuţie!

pentru cei noi

Ne regăsim în încercările altora.
În dorinţele lor de a fi mari, de a se picta întru înţelegerea noastră.
Lumea lor mică e un prilej de a nega ceea ce am ştiut până atunci şi de a redacta un manifest împotriva celor care nu vor să îi accepte.
Va să îi ajutăm să devină atât cât îşi doresc, poate ceva mai mult...
Căci poezia unor locuri de demult trece cu noi şi nu mai avem decât câtiva bolovani de care să ne ţinem.
Toate bune lor!

Ascultaţi!

Merg.
Merg adeseori la Sinaia. Şi drumul spre Peleş este una dintre potecile mele favorite. Pe ea, spre el, mă întâmpină deseori fel de fel de kitsch-uri; "tradiţionalul românesc" făcut în China, românescul comercial, turistic, arta - strădania unor oameni, mult prea scumpă.
Pe Valea Peleşului mă întâmpină nişte străini care vor să-mi vândă o românie care nu există.
Tot pe aici, vara, un singur loc mă face să ma opresc: singuratic faţă de haita celorlalţi, un om aruncă în nai tot sufletul lui. Poate că pădurea răcoroasă de brad, liniştea acelor meleaguri sau susurul apei Peleşului mă face să trag a visare şi a basm; poate că am imprimat în inimă muzica unui "noi" al nostru; poate că vreau ca versul trist şi voinic care se strecoară prin tuburile mici ale naiului să fie al meu şi să mă încânte. Poate...
Sigură e, însă, tresăltarea pe care o simt când, în pădurea bătrână, printre două tremure de apă vioaie, se mlădiază ca nişte clipe,note fugare, suflate încet, ca nişte ecouri de peste timp...

Din noroi, către ceruri

Era pustiu drumul spre Gura Diham, in dimineața rece, albastră.
Din înghesuiala unui micro-Tico, care abia, abia ne-a adus până la Bușteni, acum ne simțeam liberi căci aveam toată lumea în care să ne întindem tentaculele. Păi mai era și-un pospai de zăpadă înghețată care scârțâia pe sub bocancii noștri, păi și o mare de chiciură pe la vârfurile copacilor înghețați într-un timp al lor și într-o nesperată liniște; deasupra tuturor, stăteau măreți și singuri, Bucegii - cenușii, colțuroși și încărunțiți pe fruntea lor de stâncă.
Pe sub toate astea, eram noi, care mergeam vârtos, înghițind sub bocanci felii mari de drum.
Din spate, începu a ne privi îndoielnic de reușită, soarele, ciudat de vesel pentru un început de ianuarie. Noi transpiram, lăsând în urmă dâre de abur cald și moale, ca o ceață minusculă.
La cabană, la capătul drumului celui ușor, nu era nimeni. Era prea devreme pentru ștabii de București, să vină și să strice dumnezeiasca ordine pe care noaptea dinainte o așezase peste toate, învăluind acea bucată de lume într-o tăcere sălbatică și totul rămăsese ca un instantaneu uitat de timp. Ne-am oprit o clipă - două să ne programăm circuitele pentru urcușul viitor.
Am lăsat în urmă Gura Dihamului, plombată de gunoi și „rustic”, cu gîndul la vârfuri mai înalte și mai demne, spre Poiana Izvoarelor.
Poteca era lină, noi încă voiam. Pe marginea ei și în tot împrejurul, pădurea își desena clar povestea ei de iarnă, negru pe alb, la propriu. Zăpada și mai mare înghesuia molcom fagii, în toată lungimea lor, iar ei, cuminți, o primiseră ca pe o coroniță de premiant, în jurul crengilor; brazii arătau ca niște peruci de lorzi englezi - poate ceva mai curate. Visul nostru era la fel de alb, poate ceva mai vesel, dar tot la fel de tăcut; spinările mai îndoite și mai ude, aburii mai deși în jur, picioarele mai moi. Nici nu băgam de seamă, însă, că cineva ne urmărea mereu. Din stânga noastră, stâncile aproape verticale, aspre, ale Coștilei, aveau o căutătură sălbatică.
Se vedea printre crengi seninul. Vârful era aproape. Atât de aproape că după câteva minute, pădurea s-a terminat brusc și ne-a lăsat singuri într-o altă lume.
Adevărata poiană a izvoarelor era uscată. Un pustiu alb, ca o sală de dans, bătut în cuiele unor brazi de gheață, care înțepau, parcă, cerul cu vârfurile lor obraznice. Și abia după ce am lăsat în urmă de tot pădurea, am văzut raiul pe care muntele ni l-a întins pe o tavă înzăpezită și limpede. Eram prinși între ciocanul alb al pământului de iarnă și nicovala văzduhului azurit, ca într-o poezie desenată.
De acolo, din vârf, soarele asuprea cu atingerea lui totul. În dreapta, aveam umărul de nord al unor Bucegi, așa cum nu îi mai văzusem decât prin fotografii; înainte se desfaceau bucăți zările, către infinit, în straturi cenușii de munți și de vârfuri amețite de zăpezi și de cețuri, până către bătrânele cătane ale Baiului și Ciucașului. Aproape că nu mai știam unde suntem.
Noi eram mici, cu impresia de stăpâni asupra măreției dumnezeiești; efemeri între mileniile de perfecțiune care ne înconjurau.
Ne-am plecat înaintea lumii și am coborât cu inimile strânse de puținul pe care îl puteam înțelege!

gând despre noi

Din câte versuri e făcut un singur om...din câte tristeţi...din câte muzici nemaiauzite.
Din câte munci şi doruri...şi câte şi mai câte iubiri...şi alte doruri neîmpărtăşite...
Omu-i micuţ şi fraged şi cam pătrat la mintea lui cea puţină;
Omul e orb.

Paharnic al unui destin care-i scapă în cupă din ce în ce mai multă otravă,
Beţiv al unor căi încrucişate şi aspre, dormitorul unui suflet neastâmpărat...
Un marinar care spală josnic puntea, înălţat doar de fiorul depărtărilor care îl înghit, de mirosul sărat al zării care nu se apropie niciun moment de el...

Omul e un Sisif vesel, cu muşchi din cel mai prost şi mai tare oţel...Un hău în care se răstoarnă frici şi bombe de amintire. Cenuşa palidă şi aproape stinsă a unei dumnezeiri primordiale, pe care Universul o risipeşte ori de câte ori are ocazia. Omul e o armată de îngeri decăzuţi, indărătnici şi neghiobi...

...şi totuşi...

...Omul e cea mai dorită făcătură, omul e soarele care îmbină sau distruge, o bucată neterminată de infinit, trimbiţa unui triumf, tremurul unei creaţii, cuvântul gol...Omul e cel mai frumos miracol al voinţei!!!

Echipa de la start

În fiecare dintre noi există o lecție de fizică. Un amestec de atomi, de molecule și de nuclee care se construiesc în fiecare moment, pentru ca în clipa următoare să se distrugă iremediabil. Cei mai mulți, însă, au cam lipsit de la ore...(va urma)

Ce ne doreşti nouă, dulce Românie?

Se lăsase ceaţa peste Bucureştiul de azi-dimineaţă; înaintaşul României în faţa lumii întregi s-a plecat, aproape de prânz, în faţa unei ţări libere şi aproape întregi de abia nouăzeci şi unu de ani.
S-a adunat lume însufleţită de pornirea celei dintâi zile a iernii celei noi, înfrigurată şi tulbure; mişcătoare şi treierate mulţimi s-au amestecat între convoaiele militariceşti, verticale şi cinstite, înnobilate de măreaţa lor misiune încă de dimineaţă, prea devreme pentru tot ce aveau de exprimat.
Şi s-a tulburat, mai apoi, cerul şi pământul, s-au speriat toţi cei fără de aşteptări şi înnămoliţi de incertitudinea prezentului, s-au zburătăcit stolurile de ciori ale începutului de decembrie: am tresărit cu toţii la cele douăzeci şi una de salve de tun; ...şi parcă ne-am trezit!
Deşteptaţi, parcă, din încrengătura de crezuri, ostaşii noştri, aproape adormiţi de atâtea avanpremiere şi şuvoaie de ordine, au pornit a se scurge, în formaţii timide, pe sub un arc al unui triumf ce nu mai aparţine prezentului, prin faţa unui simulacru de tribună oficială, înghesuită de nişte cvasiconducători în care nimeni nu mai crede. Se colora pal, din toate nuanţele vajnicilor noştri apărători, un miez de suflet românesc, pentru care, în nostalgia celor ce s-au scurs, cei bătrâni lăsau să le scape dintre gene câte o lacrimă.
Nişte zâmbete crude şi firave de pe margini. Nişte drapele mici, micuţe, fluturau întregi, negăurite la mijloc, în nişte mâini incerte, de copilaşi.
Mulţi ani, Românie! ...spus cu juma' de gură...de cei sătui de vorbe...