Ascultaţi!

Merg.
Merg adeseori la Sinaia. Şi drumul spre Peleş este una dintre potecile mele favorite. Pe ea, spre el, mă întâmpină deseori fel de fel de kitsch-uri; "tradiţionalul românesc" făcut în China, românescul comercial, turistic, arta - strădania unor oameni, mult prea scumpă.
Pe Valea Peleşului mă întâmpină nişte străini care vor să-mi vândă o românie care nu există.
Tot pe aici, vara, un singur loc mă face să ma opresc: singuratic faţă de haita celorlalţi, un om aruncă în nai tot sufletul lui. Poate că pădurea răcoroasă de brad, liniştea acelor meleaguri sau susurul apei Peleşului mă face să trag a visare şi a basm; poate că am imprimat în inimă muzica unui "noi" al nostru; poate că vreau ca versul trist şi voinic care se strecoară prin tuburile mici ale naiului să fie al meu şi să mă încânte. Poate...
Sigură e, însă, tresăltarea pe care o simt când, în pădurea bătrână, printre două tremure de apă vioaie, se mlădiază ca nişte clipe,note fugare, suflate încet, ca nişte ecouri de peste timp...

Din noroi, către ceruri

Era pustiu drumul spre Gura Diham, in dimineața rece, albastră.
Din înghesuiala unui micro-Tico, care abia, abia ne-a adus până la Bușteni, acum ne simțeam liberi căci aveam toată lumea în care să ne întindem tentaculele. Păi mai era și-un pospai de zăpadă înghețată care scârțâia pe sub bocancii noștri, păi și o mare de chiciură pe la vârfurile copacilor înghețați într-un timp al lor și într-o nesperată liniște; deasupra tuturor, stăteau măreți și singuri, Bucegii - cenușii, colțuroși și încărunțiți pe fruntea lor de stâncă.
Pe sub toate astea, eram noi, care mergeam vârtos, înghițind sub bocanci felii mari de drum.
Din spate, începu a ne privi îndoielnic de reușită, soarele, ciudat de vesel pentru un început de ianuarie. Noi transpiram, lăsând în urmă dâre de abur cald și moale, ca o ceață minusculă.
La cabană, la capătul drumului celui ușor, nu era nimeni. Era prea devreme pentru ștabii de București, să vină și să strice dumnezeiasca ordine pe care noaptea dinainte o așezase peste toate, învăluind acea bucată de lume într-o tăcere sălbatică și totul rămăsese ca un instantaneu uitat de timp. Ne-am oprit o clipă - două să ne programăm circuitele pentru urcușul viitor.
Am lăsat în urmă Gura Dihamului, plombată de gunoi și „rustic”, cu gîndul la vârfuri mai înalte și mai demne, spre Poiana Izvoarelor.
Poteca era lină, noi încă voiam. Pe marginea ei și în tot împrejurul, pădurea își desena clar povestea ei de iarnă, negru pe alb, la propriu. Zăpada și mai mare înghesuia molcom fagii, în toată lungimea lor, iar ei, cuminți, o primiseră ca pe o coroniță de premiant, în jurul crengilor; brazii arătau ca niște peruci de lorzi englezi - poate ceva mai curate. Visul nostru era la fel de alb, poate ceva mai vesel, dar tot la fel de tăcut; spinările mai îndoite și mai ude, aburii mai deși în jur, picioarele mai moi. Nici nu băgam de seamă, însă, că cineva ne urmărea mereu. Din stânga noastră, stâncile aproape verticale, aspre, ale Coștilei, aveau o căutătură sălbatică.
Se vedea printre crengi seninul. Vârful era aproape. Atât de aproape că după câteva minute, pădurea s-a terminat brusc și ne-a lăsat singuri într-o altă lume.
Adevărata poiană a izvoarelor era uscată. Un pustiu alb, ca o sală de dans, bătut în cuiele unor brazi de gheață, care înțepau, parcă, cerul cu vârfurile lor obraznice. Și abia după ce am lăsat în urmă de tot pădurea, am văzut raiul pe care muntele ni l-a întins pe o tavă înzăpezită și limpede. Eram prinși între ciocanul alb al pământului de iarnă și nicovala văzduhului azurit, ca într-o poezie desenată.
De acolo, din vârf, soarele asuprea cu atingerea lui totul. În dreapta, aveam umărul de nord al unor Bucegi, așa cum nu îi mai văzusem decât prin fotografii; înainte se desfaceau bucăți zările, către infinit, în straturi cenușii de munți și de vârfuri amețite de zăpezi și de cețuri, până către bătrânele cătane ale Baiului și Ciucașului. Aproape că nu mai știam unde suntem.
Noi eram mici, cu impresia de stăpâni asupra măreției dumnezeiești; efemeri între mileniile de perfecțiune care ne înconjurau.
Ne-am plecat înaintea lumii și am coborât cu inimile strânse de puținul pe care îl puteam înțelege!

gând despre noi

Din câte versuri e făcut un singur om...din câte tristeţi...din câte muzici nemaiauzite.
Din câte munci şi doruri...şi câte şi mai câte iubiri...şi alte doruri neîmpărtăşite...
Omu-i micuţ şi fraged şi cam pătrat la mintea lui cea puţină;
Omul e orb.

Paharnic al unui destin care-i scapă în cupă din ce în ce mai multă otravă,
Beţiv al unor căi încrucişate şi aspre, dormitorul unui suflet neastâmpărat...
Un marinar care spală josnic puntea, înălţat doar de fiorul depărtărilor care îl înghit, de mirosul sărat al zării care nu se apropie niciun moment de el...

Omul e un Sisif vesel, cu muşchi din cel mai prost şi mai tare oţel...Un hău în care se răstoarnă frici şi bombe de amintire. Cenuşa palidă şi aproape stinsă a unei dumnezeiri primordiale, pe care Universul o risipeşte ori de câte ori are ocazia. Omul e o armată de îngeri decăzuţi, indărătnici şi neghiobi...

...şi totuşi...

...Omul e cea mai dorită făcătură, omul e soarele care îmbină sau distruge, o bucată neterminată de infinit, trimbiţa unui triumf, tremurul unei creaţii, cuvântul gol...Omul e cel mai frumos miracol al voinţei!!!

Echipa de la start

În fiecare dintre noi există o lecție de fizică. Un amestec de atomi, de molecule și de nuclee care se construiesc în fiecare moment, pentru ca în clipa următoare să se distrugă iremediabil. Cei mai mulți, însă, au cam lipsit de la ore...(va urma)

Ce ne doreşti nouă, dulce Românie?

Se lăsase ceaţa peste Bucureştiul de azi-dimineaţă; înaintaşul României în faţa lumii întregi s-a plecat, aproape de prânz, în faţa unei ţări libere şi aproape întregi de abia nouăzeci şi unu de ani.
S-a adunat lume însufleţită de pornirea celei dintâi zile a iernii celei noi, înfrigurată şi tulbure; mişcătoare şi treierate mulţimi s-au amestecat între convoaiele militariceşti, verticale şi cinstite, înnobilate de măreaţa lor misiune încă de dimineaţă, prea devreme pentru tot ce aveau de exprimat.
Şi s-a tulburat, mai apoi, cerul şi pământul, s-au speriat toţi cei fără de aşteptări şi înnămoliţi de incertitudinea prezentului, s-au zburătăcit stolurile de ciori ale începutului de decembrie: am tresărit cu toţii la cele douăzeci şi una de salve de tun; ...şi parcă ne-am trezit!
Deşteptaţi, parcă, din încrengătura de crezuri, ostaşii noştri, aproape adormiţi de atâtea avanpremiere şi şuvoaie de ordine, au pornit a se scurge, în formaţii timide, pe sub un arc al unui triumf ce nu mai aparţine prezentului, prin faţa unui simulacru de tribună oficială, înghesuită de nişte cvasiconducători în care nimeni nu mai crede. Se colora pal, din toate nuanţele vajnicilor noştri apărători, un miez de suflet românesc, pentru care, în nostalgia celor ce s-au scurs, cei bătrâni lăsau să le scape dintre gene câte o lacrimă.
Nişte zâmbete crude şi firave de pe margini. Nişte drapele mici, micuţe, fluturau întregi, negăurite la mijloc, în nişte mâini incerte, de copilaşi.
Mulţi ani, Românie! ...spus cu juma' de gură...de cei sătui de vorbe...

What if...God was one of us?!

Pesemne că atunci am fi toţi sfinţi sau curve...
Viaţa ar fi pe alese pentru oricare dintre noi; nu ar mai exista standarde, etichetă sau oarece minimum. Am fi niste dumnezei perisabili, într-un trup de nimic, respirând din expiraţiile altora.
Haiduci în ţările proprii, luând de la noi şi dându-ne nouă, fără a mai face distincţia între boieri si iobagi, am deveni nişte ţărani aserviţi nouă;
Mulţumiţi-vă cu puţinul de uman pe care îl mai ducem în spate....

Iarna nu-i ca vara, nici porcina ca aviara!

Ceaţă. Frig. Ploaie din când în când.
Tramvaie pline de nerăbdare şi nervi.
Chirurgii ăia plictisiţi de la Metrou!
Păi şi nişte noroaie şi nişte câini şi vreo 2-3 claxonagii.
Înghesuială mirosind a transpiraţie de nesimţire.

O aşteptare generală la câte un semafor.
Babe împiedicate trec strada pe unde nu trebuie.
Alţi nervi!
Universitate. Colegi. Glume.
CURSURI: Ăăăh...

Eeh, poate o bere pe Lipscani!
...poate două!!
Filozofie stagnantă cât ţine-o halbă,
Plus concluzii. Plus un fund zâmbitor închistat în blugi.
Deja ne pretăm la alte concluzii!

Voi ce ziceţi?
Aaşa viaţă să tot n-ai!