Unde-o fi?

Am fost plecat. Departe de lumea cunoscută. Am căutat un loc în care să mă pot ascunde de vechile clişee şi de plictiseala lumii mele. N-am găsit!

Un vis, un gând, o părere...

Îmi aduc aminte de toamnele începuturilor de şcoală...De liniştea unei vârste şi de tot zgomotul cuminte care mă înconjura; mi-aduc aminte de o poartă veche, în permanenţă deschisă, prin care curgeau, în acele dimineţi răcoroase de septembrie, mulţimi de pui de om, ameţiţi de aglomeraţie, de ditamai clădirea ce stătea parcă să-i înghită, de entuziasmul primelor atingeri ale necunoscutului, de ghiozdanul greu de cărţi, prea multe pentru spinarea lor, de o uniformă frustrant de bleumarin, cumpărată dintr-un salariu frustrant, de uzină.
Şi aerul. Respiram parcă cerul, atât de răcoros şi de curat părea...era, de fapt, pe timpul când vuietul de boli incurabile şi de poluare, nu ajunsese încă într-un colţ prahovean, de lume.
Priveam în sus, târându-mi privirea peste trunchiul gros şi cariat al nucului din faţa şcolii; pe crengile lui, atârnau frunze de tot soiul: mai-nainte verzi, de vară întârziată, apoi, în văzduh, tot mai galbene şi mai livide, mai cărămizii şi roşii, mai uscate, mai sus şi mai ruginite, pictate, de o mână tremurată, pe cer...De-acolo, era cale lungă până jos, pe pământul reavăn de ploi mărunte, unde zăceau, într-un cimitir timpuriu, cele moarte...
Îmi curge printre gânduri un glas...un glas moale şi dolofan, cu ecou până în cele mai neatente urechi; în faţa noastră şedea un om; care năştea din roşeaţa unor buze încă pline de viaţă, o melodie de cuvinte...
În capul meu sunt multe, multe piese din puzzle-ul unui eu, de care rar, prea rar, îmi mai aduc aminte!

Fără alcool...

Să zicem, la fel ca aia din reclamă, că ai ştii o sută de oameni. Ce folos?!
Ba chiar şi cincizeci ar fi mulţi...
E de ajuns să te ştie ei, câţiva, pe tine.
Minunile pe care le trăieşti, dezamăgirile, bucuriile şi zâmbetele întregi trebuie împărtăşite fără a-ţi cere nimic înapoi...Aşa ar trebui să fie prietenii! Chiar dacă nu-ţi plâng pe umăr de plânsul tău, poate că lacrimile lor curg în suflete, din cauza tristeţii tale...
Trebuie doar să ştii că ei există, că te vor şi că nu or să-ţi spună asta niciodată!
Noapte bună!

Sfârşit de august

Sfârşit de august...sfârşit de vară...sună parcă a romanţă smulsă dintr-un gramofon răguşit, prin a cărui pâlnie de alamă s-au scurs, de-a lungul timpului, cuvinte, vorbe şi poveşti; un disc vechi, zgâriat, rupe dinlăuntrul spiralei lui voci de nălucă odată vie. Mişcarea asta ameţitoare ne-a adus, aproape la fel, între primele frunze căzute ale unui început de toamnă.
Începe graba. Ne grăbim să mai prindem câte ceva din ultimele raze mai puternice de soare, câteva ultime fire de nisip uscat, să ne bucurăm de verdele sincer al unor copaci plecaţi la vârfuri de o adiere.
Se rup dintre noi multe; se deschid zările pentru nişte oameni călători, mai zburători ca păsările, mai tumultoşi ca lăstunii care se dezlipesc de cerul lor de vară şi-şi văd de drum, spre alte orizonturi.
Aerul miroase a părere de rău, a doruri fugare şi rămâne în minte zgomotul şi fremătarea care s-au născut, au trăit în multe suflete şi, spre bătrâneţe, s-au scurs încet ca primele ploi printre frunzele încă văratice.
Atins de-o aripă a vântului mă zgribulesc şi, dintre gene, îmi înfloreşte parcă o lacrimă...

Banul - cameră video!

Banul e periculos când îl ai; e însă şi mai şi cand nu este şi vrei cu orice preţ să îl obţii. Banul suceşte minţi şi tulbură suflete, banul îndoctrinează sau dă libertate după bunul său plac. Capacităţile lui nu sunt întocmai înţelese de toată lumea şi din cauza asta se pierd multe, până la vieţi. Nu sunt economist, nu sunt contabil şi cred că nici nu aş fi vrut să fiu atât de aproape de pericolul atingerii şi jocului cu banii; dar dau şi eu o părere în plus spre ce văd şi simt eu legat de hârtiile dreptunghiulare pe spatele cărora se pot face multe.
În lumea reală, adică asta care încearcă se ne urmărească şi să ne controleze cât mai adânc, banul înseamnă putere: puterea bogatului asupra săracului, puterea omului "simplu" asupra unei autorităţi, triumful prostiei (prostului gust, analfabetismului, kitsch-ului, relei-voinţe etc.) asupra adevăratei culturi şi adevăratelor sentimente.
După câte văd, absolut totul se face şi se desface cu ajutorul lui. Noi şefi, noi miniştri, noi preşedinţi, autorităţi şi chiar omul simplu care devine exploatator al semenilor mai slabi (vezi: mai săraci), toţi apar sau se risipesc dintr-o simplă atingere a unui Midas fără suflet: banul.
Tot din cauza lui stau şi eu aici, în camera mea şi rescriu puncte atinse de alţii mult mai autorizaţi decât mine, în loc să plec mâine dimineaţă la mare, singura dată din vacanţa asta în care aş putea să scap de oftat. Dar...
Aşa că, dacă banul e ochiul dracului, înseamnă că cei ce îl au, sunt...al dracului de bine supravegheaţi!

Afară, vara...

Licăr alb de mii de stele umple cerul infinit.
Umerii nopţii de vară prinşi în cuie de argint.
Noduri mici în pelerina întunericului orb.
Diamante lucitoare prin întunecatul colb.

Luna şovăielnic iese dintre dealurile gri,
Desenând cu trupul norii în lungi panglici aurii,
Ce se-ntind, tăind văzduhul, tainice, nemuritoare,
Ca un stol bălai de îngeri cu aripe călătoare.

Timpu-n scârţâit de greieri îşi deşiră lungul fus.
E târziu şi-n nemişcare tot pământul doarme dus.
Visuri tainice şi doruri se preumblă printre văi
Şi se scurg pe rând prin case, lăsând suflete-n văpăi.

Prin tăcerea de-ntuneric, numai vântu-i călător,
Aducând în zbor o boare cu miros ameţitor:
Crini albi cu potirul mare, trandafiri cu straiul tâmp,
Sau din umede poiene, miresme de flori de câmp.

Ştii-vom!

Să te gândeşti că viaţa asta-i scurtă.
Că noi pământul n-o să-l stăpânim,
Că dragostea-i din veşnicie ruptă,
Prin ea eternitate dobândim.

Să ştii că cerul nostru-i trist şi gol,
Şi stele nu-s, de nu le-aprindem noi.
Să fim noi două aripi într-un stol
Sau rege şi regină într-un roi!