Sfârşit de august

Sfârşit de august...sfârşit de vară...sună parcă a romanţă smulsă dintr-un gramofon răguşit, prin a cărui pâlnie de alamă s-au scurs, de-a lungul timpului, cuvinte, vorbe şi poveşti; un disc vechi, zgâriat, rupe dinlăuntrul spiralei lui voci de nălucă odată vie. Mişcarea asta ameţitoare ne-a adus, aproape la fel, între primele frunze căzute ale unui început de toamnă.
Începe graba. Ne grăbim să mai prindem câte ceva din ultimele raze mai puternice de soare, câteva ultime fire de nisip uscat, să ne bucurăm de verdele sincer al unor copaci plecaţi la vârfuri de o adiere.
Se rup dintre noi multe; se deschid zările pentru nişte oameni călători, mai zburători ca păsările, mai tumultoşi ca lăstunii care se dezlipesc de cerul lor de vară şi-şi văd de drum, spre alte orizonturi.
Aerul miroase a părere de rău, a doruri fugare şi rămâne în minte zgomotul şi fremătarea care s-au născut, au trăit în multe suflete şi, spre bătrâneţe, s-au scurs încet ca primele ploi printre frunzele încă văratice.
Atins de-o aripă a vântului mă zgribulesc şi, dintre gene, îmi înfloreşte parcă o lacrimă...

Banul - cameră video!

Banul e periculos când îl ai; e însă şi mai şi cand nu este şi vrei cu orice preţ să îl obţii. Banul suceşte minţi şi tulbură suflete, banul îndoctrinează sau dă libertate după bunul său plac. Capacităţile lui nu sunt întocmai înţelese de toată lumea şi din cauza asta se pierd multe, până la vieţi. Nu sunt economist, nu sunt contabil şi cred că nici nu aş fi vrut să fiu atât de aproape de pericolul atingerii şi jocului cu banii; dar dau şi eu o părere în plus spre ce văd şi simt eu legat de hârtiile dreptunghiulare pe spatele cărora se pot face multe.
În lumea reală, adică asta care încearcă se ne urmărească şi să ne controleze cât mai adânc, banul înseamnă putere: puterea bogatului asupra săracului, puterea omului "simplu" asupra unei autorităţi, triumful prostiei (prostului gust, analfabetismului, kitsch-ului, relei-voinţe etc.) asupra adevăratei culturi şi adevăratelor sentimente.
După câte văd, absolut totul se face şi se desface cu ajutorul lui. Noi şefi, noi miniştri, noi preşedinţi, autorităţi şi chiar omul simplu care devine exploatator al semenilor mai slabi (vezi: mai săraci), toţi apar sau se risipesc dintr-o simplă atingere a unui Midas fără suflet: banul.
Tot din cauza lui stau şi eu aici, în camera mea şi rescriu puncte atinse de alţii mult mai autorizaţi decât mine, în loc să plec mâine dimineaţă la mare, singura dată din vacanţa asta în care aş putea să scap de oftat. Dar...
Aşa că, dacă banul e ochiul dracului, înseamnă că cei ce îl au, sunt...al dracului de bine supravegheaţi!

Afară, vara...

Licăr alb de mii de stele umple cerul infinit.
Umerii nopţii de vară prinşi în cuie de argint.
Noduri mici în pelerina întunericului orb.
Diamante lucitoare prin întunecatul colb.

Luna şovăielnic iese dintre dealurile gri,
Desenând cu trupul norii în lungi panglici aurii,
Ce se-ntind, tăind văzduhul, tainice, nemuritoare,
Ca un stol bălai de îngeri cu aripe călătoare.

Timpu-n scârţâit de greieri îşi deşiră lungul fus.
E târziu şi-n nemişcare tot pământul doarme dus.
Visuri tainice şi doruri se preumblă printre văi
Şi se scurg pe rând prin case, lăsând suflete-n văpăi.

Prin tăcerea de-ntuneric, numai vântu-i călător,
Aducând în zbor o boare cu miros ameţitor:
Crini albi cu potirul mare, trandafiri cu straiul tâmp,
Sau din umede poiene, miresme de flori de câmp.

Ştii-vom!

Să te gândeşti că viaţa asta-i scurtă.
Că noi pământul n-o să-l stăpânim,
Că dragostea-i din veşnicie ruptă,
Prin ea eternitate dobândim.

Să ştii că cerul nostru-i trist şi gol,
Şi stele nu-s, de nu le-aprindem noi.
Să fim noi două aripi într-un stol
Sau rege şi regină într-un roi!

Scenă

"Nero, vin' aici! Nero!"
Câinele nu voia să asculte; prinsese făgaş bun cu miros de sălbăticiune şi nu voia să-l lase nici mort. "Nero!", scrâşni stăpânul scurt şi aproape în acelaşi timp, câinele înlemni lângă o tufă aproape uscată de gherghin, ca o statuie. EL era departe. Inima îi dădea ghes să se arunce asupra păsării mici, de culoarea pământului, care se lipise de paiele îngălbenite ca un abţibild. Glasul Lui îl dădea înapoi de la orice mişcare. Ce era de făcut?! Aştepta...
Pasii apăsaţi ai vânătorului se auzeau tăind drum prin buruienile înalte de la o tarla la cealaltă. Paiele unui grâu sacrificat de câteva săptămâni se sfărâmau sub tălpile obosite, grăbite foarte înspre scena mută dinainte. Stăpânul se apropia. Pasărea încerca cu disperare să se depărteze la fiecare clipire a câinelui. Câinele, înţepenit de prea mult timp în poziţia nu tocmai comodă, începuse să tremure din fiecare muşchi...
"Pil!" icni El cu respiraţia tăiată de oboseala cursei nedorite, strângând fierul fierbinte la piept. Nero zvâcni ca un resort. Pasărea ţâşni dintre ierburi într-un ultim avânt, aruncând în urmă, ca o elice, aerul fierbinte şi el, de vară. În secunda care urmă se întâmplaseră multe: un foc...încă unul, două bubuituri, o privire piezişă a câinelui, o înjurătură strajnică, perechea de ochelari sparţi şi...prepeliţa cu privirea mută de fericire!

Homo imbuibatus capitaliensis sau îmbuibatul de capitală

"Păcatele tinereţelor"

O jumătate din mine s-a dezlipit şi a găsit o alta cu care să se adune într-un tot.
Noua jumătate făcuse parte pe sfert, şi ea, din mine.
Noul tot este trei sferturi al meu.
Şi totuşi eu nu fac parte deloc din el.
Cele două jumătăţi s-au apucat să se creeze.
Mă simt exclus.