din tren

Se făcu două. Adică au sărit în liniște de miezul nopții două învârtituri de ceas. Trenul taie în două noaptea, stăvilită în depărtări de ochi limpezi, strălucitori și electrici. Mă împotrivesc somnului ca unei ispite malefice și prefer culoarul cu spărturile lui de geam opacizat de jeg și întuneric. Vine prin găuri nevăzute un firișor rece și subțire de vânt oltenesc, primăvăratic, care face să tresară drept în sus toate firele părului tuturor. Desfăcuți de strânsoarea hainelor ne zgribulim și în răcoare văd pielea ridată de frig, sfârcuri amețite și tari și perechi de ochi mulți ațintiți spre ele...

Oboseala cade pe sub gene ca o brumă, se face capul greu și piepturile pline de palid eroism până atunci se lasă moi în ritmul necontrolat al respirației; pleoapele se scutură sub frământarea ochilor dedesubt și ei, la rându-le, de fierbințeala altor lumi. Mâinile caută sprijin în strânsori virtuale orice colț apropiat și pielea capătă pe dosul palmelor acea nuanță trandafirie de relaș și nemișcare.

Deodată iureșul plimbărilor onirice lovește și, parcă pregătindu-se de naștere, oamenii se mișcă; în întoarceri scurte ori aruncând în părți mâinile, cu zvâcniri sau în lentoarea somnului, fac visele slugi din stăpânii lor omenești.

Aceeași lumină obositoare, artificială, sfărâmă peisajul mormântal cu tăișul ei fără rost și fără farmec.

Caracalul, orășel doljean mic și mai presus cochet a desfăcut o gară mică în noapte. Se cheamă că țigara multașteptată s-a aprins și fumul toxic, cenușiu și-a făcut vizita aproape firească prin plămâni. De ce n-or fi lăsat și ei un vagon pentru fumat?! Sau măcar o bucățică de hol...

Trece repede vântul peste scrumul nestins și-l desface într-o mare placidă de scântei. Rugul chiștocului aprins de negrul nopții mistuie în sine otrava ierbii fără Dumnezeu. Gura plescăie mulțumită, limba trece fumegândă peste obraji și apoi se lasă caldă în mocirla salivei îmbibate cu nicotină. Închid ușa peste părerea de rău a ultimului fum nesorbit.

Domnișoara în trening negru și tras valiza aproape astupând inestetic sinele compartimentului comun și deja strâns sub prea multe suflete. Într-o clipire de simț civic aș fi mustrat-o puțintel; dar eu stau pe hol și mă uit în noaptea singuratică. O las să zăbovească în cugetul ei străin de acest loc, cu ochii întinși lenit peste niște fraze mult depășite de ora asta... Nu e rolul meu.

În astă cutie mergătoare există și suflete. De alături tresaltă până la noi zgomotul ca țipat al unui copil dormit pe sfert, care n-ar fi dat odihna împăciuitoare a patului de acasă pe nicio plimbare așa târzie.

Trenul își caută drum pe poteca dublă de oțel și trezește ecouri somnambulice peste întinderile muiate de timp și de smoala nopții...

despre mine, cu sinceritate

Peste mine curge o lumina care se intrerupe doar de mana mea stanga. Degetele, ca niste flamuri colorate, nasc pe pereti umbre de zmei neinchipuiti si desi si se desfac pe rand intr-un evantai de intuneric peste neaua tencuielii reci si grele. Nu mai am unghii sa mi le numar si sa spun cate degete am ; or fi atatea cate sunt sau poate chiar mai multe. Cine stie daca sunt aceleasi ?? Eu, eu sunt o unghe murdara a unei biete falangi rupte de prea multe neajunsuri si griji. Miscat de mana care ma sustine, eul meu care creste continuu se deosebeste mult de unghiile celelalte : este mai el.

Noi toti suntem niste dosuri de lumina crescute din nimic si intinate de insasi stralucirea care ne naste. Raze ale unui soare fara de raze, ultravioletele in niste lentile de ochelari scumpi, imaginea unei oglinzi convexe, spatiul dintre doua momente, asta suntem noi…

In mine e un ghem de dorinte fara nume si forma, care se vor scoase afara ca niste prizonieri batrani de carcera. As vrea sa scriu ceva coerent si ma lovesc tocmai de peretii unui tipar. Ce e in mine nu are dimensiune, nu exista, nu respira, nu plange ; ce e in mine se zbate doar ca un fat, ca o indoiala intr-o minte tare cu inima slaba. Ce e in mine ar vrea sa iasa afara si mi-e teama ca de ar iesi ar rupe cu sine zagazurile creierelor celorlalti ca niste unde de radiatie prea intensa.

M-am desfacut intr-o zi dintr-o reflexie a parintilor. Am aparut ca o adiere de vant pe un geam deschis, ca o ploaie care te surprinde, ca un ghem de frunze verzi, neabatute in cresterea lor de nimic. Dumnezeul mi-a fost dat pe urma.

Mergand mi-am dat seama ca sunt mai colorat decat umbra mea.

Miscarea urmatoare mi-e greu de descris.

Locul meu.

Voia.

Voi.

despre plecare

Se desfăcea iarăși o dimineață rece și cenușie peste o capitală asemenea. Același zvon neplăcut de mașini și tramvaie intrate parcă pe geam; aceeași bucătărie înghesuită și murdară în care mă simt și acum străin; același apartament ca o dungă de unt între două felii de beton.
Beam cafeaua cu o doină de jale în cap, care se desfăcea în unde lungi și-n ecouri la fiecare sorbitură; simțeam caimacul gros, plin de zaț și vedeam cum se așază grunjos pe dinți. În semiîntunericul din cameră se grupau amenințătoare umbrele armatei de vase nespălate, iar resturile de pe ele dădeau valuri de miros înțepător, saturat și dulceag ca o antiaromă a bucatelor delicioase de cu seară. Parcă ședeam într-o pubelă: înghesuit, fără aer, fără lumină, fără loc pentru gânduri.
Caut telefonul printre valurile de fum gros și-i opresc soneria întârziată. Răzbește din el, când îl așez inapoi pe masă, alt zgomot și-mi dă de înțeles că nu eram singurul fără somn. O voce pițigăiată mă anunță telegrafic de hotărârea pe care alții mai pragmatici o luaseră pentru ziua abia începută de sâmbătă: munte!
Mă pierd în șuvoiul de gânduri și scheme pentru puțin timp și-apoi mă desfac precum o tornadă spre camera mea, unde zac întinse pe jos, dar domesticite alte umbre. Văd patul și mă lovește gandul leneș de a mă arunca înapoi și de a-mi mai pierde câteva ore din viață în tovărășia lui de handicapat motor, resemnat total față de o revenire în simțiri. Am petrecut alături de el cele mai statice momente din viața mea, cele mai relaxate și mai rupte de viață clipe; și totuși dimineața asta trebuia să-l părăsesc. Trebuia să dau și muntelui tributul lui de vlagă și de inimă.
Adun în cap toate cele trebuitoare și-apoi le așez la loc de cinste pe cele de luat după mine, de care, după o căsnicie lungă, lungă, nu pot defel să divorțez. Se împlinește rucsacul, înfulecând în pântece lucruri cu toptanul, de care va să-i fie mai încolo rău și să le scuipe afară, pe rând și cu atenție în parcursul urcușului și opririlor.
Afară se deschide încet lumina peste București și-i dezvelește pe rând bucuriile și sărăcia, deznădejdea, aglomerația și foamea de zgomot și bubuială; se amestecă în nuanțe de gri blocurile și străzile, și toată întinderea de acoperișuri scoate la iveală rânduri-rânduri cușmele ruginite de tablă rece, periferică. Ferestrele învie pe rând în clipoceli de lumină electrică și scriu în dosul lor ochii căzuți de oboseală și somn ai locatarilor treziți în fiece dimineață prea devreme. Se vântură printre crengile copacilor puțini niște ciori și scuipă cu țipete funeste pescărușii prin cer, chiriași insolenți și gunoieri ai vazduhului de capitală balcanică.
Mă bucură plecarea mea. Mă incită gândul unei viitoare dimineți crescute pe pereți de bârne sub stânci. Aștept cu nerăbdare un răsărit în care să pot vedea soarele ridicându-se și nu doar o lumină cenușie și crescătoare, anemic surogat de frugală frumusețe. Mă gândesc, coborând scările, la treptele de calcare și licheni călcate vioi sub tălpile tari și fragede ale bocancilor. Văd parcă în fața-mi tăișul dezmierdat de cer al înălțimilor și culoarea adâncă a ierbii; am în nări mirosul de sudoare și de flori de munte, broșa soarelui în piept și piatra rece în palmă.
Mă rup încet și gol de orașul trist și mut, mă depărtez de zgomotul citadin și mă duc să caut muzica...

Pastel

Trece luna peste unde
Ca o floare de cais;
Şi prin apele plapânde
Îneacă suavu-i bis.

Goală noaptea se desface
Peste zare, câte-un pic
Adunând lumini opace
În al cerului batic.

Moţăie băltoaca verde,
Mângâiată lin de vânt.
Sălciile şi-ascund în plete
Plânse, gândul mut.

Papura îşi cantă-n săbii
Foşnetul lung şi sticlos;
Iar pe sus, din Cale, robii,
Poartă-al stelelor prisos.

Şi-n amurg de sticlă rece
Prin al liniştii huzur,
Boare neagră, de somn, trece
Peste-ntregul împrejur.





© V. Mihă

La mulţi ani, România!

Prima zi a lui Undrea
Tara mea, cum este ea,
N-are parte nici de soare
‘N-ziua ei de sarbatoare.
Lapovita, frig si ceata,
Invelesc, ca o mustata
Rece, plaiul ratacit.
Ipohondru si smerit,
Fluturand steag de hartie,
Zgribulit, sub grea stihie,
Sta romanul la parada;
Mai in fata, ca sa vada
Si sa-si spuna ca-i frumos
Al ostirilor prisos
Obosit si fara vlaga.
Tunurile-ncep sa traga,
Aruncand in sus ecou,
Amintind de-un brav erou
Care a trait luptand
Si-a murit…necunoscut,
Primind solda lui de-ostean,
O jerba de flori…pe an!
Lang-un arc de fost triumf,
Cu paltoanele de puf
Sed cuminti, oameni de stat.
Stat…degeaba, scump platit
De cei cu fes gaurit,
Cu pantofi purtati prea mult
Si cu petece in fund!
Curg pe raul de asfalt
Armii lungi cu suflet ‘nalt,
Tineri cu curaj intreg
Ce, pentru romanul bleg,
Stau, vegheaz-asa cum pot
Pe batranul nostru front.
Ce se-ntinde neintrerupt,
De-atata timp netrecut,
In fata lumii intregi.
Suntem in razboi cu toti.
Neinduplecati si hoti.
Doar in vis cutezatori,
Mai tot timpul…pierzatori.
Ridica-vom ridica,
Poate-ntr-o zi toti mana,
Si-i vom lua pe ei la rost,
Pe cei ce ne tin in post;
Pune-vom pe altii-n joc,
Ne vom face-n lume loc,
Vom merge cu pieptu-n fata,
Vom pasi cu dreptu-n viata,
Iesi-vom de sub stihie,
Intr-o alta Romanie!



©V. Miha

printre Jepii Mici

Închinată soarelui zi, a fost cea de ieri...
M-am trezit ca dintr-o alergare și în oboseala unor vise tiranice, am deslușit în dunga galbenă ce mijea deasupra draperiei, un răsărit copios ca o masă de duminică; scurt a fost momentul de lenevie și m-am și trezit atârnând de pervazul ferestrei deschise, cu ochi împăienjenați, gustând din grămăjoara de lumină portocalie atârnată de orizont. Cerul se deschidea într-un albastru tăios și iute, iar scamele norilor de deunăzi cine știe prin ce zări își purtau umbletul. Peste posomorâtul toamnei zdrențuite chip, luceau aurii ultimele frunze și în dogoarea lor târzie se scria soarele ca într-o oglindă zgâriată, bătrână și mută. Am înghițit între răsuflări scurte, bucățile slăvitei dimineți de sâmbătă!
Clipa de răgaz somnambulic s-a risipit repede, între cafele, fumuri, mâncări, rucsaci, cuțite, pălării și altele cu trebuința lor, când am ieșit repezit pe poartă. Scurt, mașină, scurt, întâlnire, grabă mare spre gară și spre trenul care nu binevoia niciodată să ne aștepte. Din toate părțile ne înconjura sfătoasă dimineața, iar noi rupeam sub bocanci bucăți mari de drum, răsuflând ritmic sub rucsaci, ca niște melci sub o casă întreagă.
Noi cunoștințe, noi nedumeriri, mari speranțe de reușită.
Ne înghesuie personalul în pântecul lui renovat, de sub care răsar chipuri tinere cu poftă de înălțimi, copii fără vlagă, muncitori plictisiți de-o sâmbătă fără liniște, pensionari aranjați,...țigani cu mături! Ne-am găsit și noi locul într-un sfârșit, lângă ceilalți doi coechipieri, dormitând vlăguiți de chermeze și chiolhanuri întinse până la ziuă. Bucuroși de vorbă cu toții, ne pierdem printre explicații și planuri organizatorice, ca niște secretari de comitet, toate picurate dar, consistent cu glume, zâmbete și subînțelesuri. Trenul ne leagănă încet printre munți, gândurile zboară spre locuri dragi, cu poteci colțuroase, de stâncă.
Se face Bușteni. Ne strângem catrafusele și schimbăm confortul pe eficiență. Toate la locul lor, rucsacul, polarul, apa, voia-bună; toate în reglement! Mai pui o zi intreagă de umblat pe munți și se face rețeta optimă de slăbire.
În spatele Silvei din Bușteni, destinele se împart în două: ale celor subțirei sau cu voință, ce cară cu sârg și fără explicație rucsaci în spate, mănâncă conserve, beau apă de izvor și vor să apuce să-și vadă nepoții și să le povestească despre cărările muntelui, și cei care aplică dictonul „trăiesc, ca să mănânc”, „cea mai bună salată, tot friptura” sau „merg la munte (sic!), nu pe munte” și la care se poate admira răbdarea supraomenească de care dau dovadă stând la cozile imense de la telecabină! Slavă Domnului, totuși, că nu te întâlnești cu șlapii (vara), pantofii cu toc și abdomenele lor proeminente pe potecă!
Ne-am aruncat fără prea multe gânduri în breasla primilor și ne-am trezit suind pe spinarea creață de păduri, printre armate de fagi despuiați, printre ascuțișuri de brazi și geamăt de pâraie, spre potecile cele de sus ale muntelui; toamnă târzie, de noiembrie, fremăta prin vaioagele pline de frunză, învelind în păreri de rău spetezele înalte de stâncă, îngălbenită întru somn și tăcere. Spuza aprinsă a zadelor lucea în poleiala unor raze venite de tot mai departe...Cabluri și lanțuri sugrumau ruginit scările de calcar, iar noi mergeam cu sufletele pline spre vârfurile ascunse în albastrul golit de nori, al cerului.
Cabana din buza Văii Caraimanului, era la locul ei. Atârna, aninată de cabluri, între crestele cernite și prăpastie, ca un vultur în dilemă. Pentru noi, însă, era raiul promis; cel cu prilej de odihnă, de înfulecări și de filozofii cu burta plină. Alții inaintea noastră, vasăzică obosiți tare, erau deja la momentul filozofiei, cu berica la îndemână. Noi, după ei; fără berică, că pe munte strică, lasă nu ridică! Pe noi de fapt, după ce am reușit să descoperim linia orizontală, nu ne-a putut ridica decât apropierea unei înserări vremelnice, și drumul destul până jos; restul, nu!
Și ne bătea oblu soarele de după-amiază și ne clătea rece vântul de Brumar...și era bine...
(va urma)

să mă mai întreb?!

Mâna stângace a cam uitat cum e să pipăi taste și ochiul pare că s-a relaxat prea mult în oceanul de verde provincial; creierul s-a dedat la alt program, mai liniștit, mai apăsat, ca o aritmie plăcută. Scriu, cu metabolismul încetinit la jumătate.
Scriu despre uitarea de blog, ca o uitare de sine.
Despre acest portmoneu electronic, virtual și încrezut, care, din lene multă și ca o formă de adaptare la vremuri, a luat locul binemeritat al hârtiei și creionului, vă aduc aminte. Sau poate că doar mie mi-a lipsit un loc de depozitare a umpluturii cerebrale. Nu știu! Cert este că din toate lucrurile pe care credeam că le fac bine, cel mai folosit și cu adevărat construit solid, ar fi văitatul; și nu țipete și sudălmi aruncate în stânga și-n dreapta spre posibilele cauze, și nici tristețe întrebătoare pentru alții, ci doar o gaură în mine și un oftat secret de urechile altora, în afară. Pentru toate! Pentru cine sunt și cine nu sunt, pentru ceea ce fac și mai ales ce nu fac, pentru ceea ce simt, ce ar trebui sau nu ar trebui să simt și nu în ultimul rând, pentru incapacitatea morală de a-mi lua inima în dinți și pe alții de gulere.
Mă uit la cei care pot și mă gândesc că ei poate doar vor mai mult. Mă gândesc la ei și-mi adun în minte toate lucrurile pe care le pot face eu: native, talente dobândite, studiu, memorie și învățarea din greșeli; și parcă nu e de ajuns. Parcă tot mai am muult până să-i ajung. De ce mă simt în urmă??
Într-o nefericită adaptare: „Dacă curajul ar fi pe toate drumurile, l-ar paște și măgarii”.
Nu știu, poate că doar asta lipsește...