Muravey sau epilog la o suspensie hidraulică

Mă gândesc din când în când şi la unele care nu mi-au prea mers la inimă primăvara asta. Mă gândesc la o vienă pe care nu am mai văzut-o de ani buni şi la norocul, sigur norocul, unora.
Îmi aduc aminte că era odată un Muravey. O ciudăţenie de mototricicletă cu care ăia de prin pustiurile Rusiei îşi cară din ce au nevoie; mai era, parcă, şi câte o plimbare, ca un răsfoit de album, prin Bucureşti; o sumă întreagă de discuţii pe teme liber-alese, cu nuanţe de filozofie mecanică, de geografie unsă cu lichid de frână, sau de explicaţii ale unor vagi nelinişti inginereşti.
A fost de câteva ori şi o chitară; un zdrăngănit copilăresc ale unor imnuri de voinicie; sau un fluier, sau nişte jambiere de blugi...
Sunt acum, toate, motive de distracţie englezistică pentru unii care, fără să-i jignesc, nu ştiu dacă au habar de ce înseamnă toate astea...O veni, dară, şi vremea când, pe tavanurile înalte, va mai zbura un Antonov 225!
Gândeşte româneşte!!!

Veselie fără E-uri

Iarna pare că s-a predat. Şi-a tras ghearele ascuţite, de gheaţă, inapoi în pernuţe şi credem că ne-a lăsat în pace cu atacurile sale repetate. Parcă anul ăsta a fost mai sălbatică şi mai rea decât ne obişnuise în ultimul timp. Zăpezile neterminate care ne-au înghesuit atâta timp prin case, care au făcut din oraş o baltă de mizerie semi-îngheţată, ca subsolul unei uzine, s-au hotărât să-şi vadă de treburile lor. Dintr-un soare palid şi fricos, cam scump la vedere tot amarul ăsta de timp, s-a născut acum un glob misterios şi mare, la care, zile nenumărate, nu te poţi uita; ne luminează mai devreme dimineaţa şi se culcă seara tot mai târziu, ascunzându-şi strălucirea în zdrenţele umede de cer, între nori de purpură care curg pe orizont ca o apă. Se cheamă că a venit şi primăvara.
Aşa, ca-ntr-o dimineaţă, ne-a trezit cu grauri prin vârfuri de copaci, cu cântec înnebunitor de mierle, de piţigoi, de măcălendrii, parcă toate păsările cerului s-au adunat doar ca să ne îmbete sufletele de drag şi bine. S-au desfăcut mugurii pe pomi ca nişte lacrimi verzi, trădând viaţa din aparenta uscăciune a cojii zgrunţuroase, s-au umflat în pene, şi stau să plesnească de mândrie primăvăratică şi de căldura leşioasă de martie. Răzoarele s-au albit de ghiocei şi s-au îngălbenit timpuriu de narcise, au ameţit lumea cu amorul parfumului lor zambilele şi grădinile se descheie la năsturaşii hainelor cenuşii şi prăfoase.
Rotocoale de praf te învăluie dacă ieşi pe stradă, te îmbie ţigăncile cu flori alese, cu tot soiul de alte nimicuri spre vânzare stau oameni pe lângă drum, pe trotuare. Baladele picamărelor scoase la mâncat de asfalt stricat îţi dau impulsul de ridicare la viaţă şi de enervare; lumea se înghesuie pe străzi furând raze de lumină cu fiecare clipire; e parcă o schimbare...Parcă zâmbete se înnoadă mai uşor, parcă oamenii trag a râs şi a veselie. Deh, e soare şi cald, s-au mai subţiat hainele, s-au mai deschis la culori şi parcă-ţi vine să mângâi un umăr golaş de piele albă şi parfumată, prin Herăstrăul de seară, şi el parcă înviat ca după un somn lung. Simte până şi bucureşteanul calculatorist şi veşnic ocupat, că mai există nişte viaţă prin jur, că se mai trăieşte şi pe afară.
Şi uite aşa, nu-ţi mai vine să mai faci nimic! Să fugi doar în provincie, cică "la ţară" şi să pierzi timpul o zi întreagă pe afară. Sau în grădină, cu mâinile sub cap, privind la norii care se fugăresc pe deasupra...

balada celor deveniţi

Ţambalul zice vorba lui...subţire, cu ecouri surde şi dulci...zang, zang, zang...
Scripca lucioasă de lac şi purtare, înfundată în golul umărului uscat şi osos, îşi ascunde, parcă, strunele sub puterea ascuţită a arcuşului şi scărţâie lung o muzică veche, bătrânească.
El zice. Zice o poveste de demult.
Ai spune că vorbeşte într-o doară, sau că îl tulbură dureri din tinereţile sale...L-ai pune într-un amfiteatru grecesc de la început de lume, cu o piele de ţap pe el...
Zice înainte un cântec de odinioară; faldurile unui chip trecut tresaltă la fiece vorbă, vocea îi alunecă şi se întoarce după o notă mai înaltă, chipul deja taiat de ani se strânge şi se suceşte după melodie; numai ochii, ei singuri spun ceva de timpul pe care cu greu îl mai aduce între oamenii ăştia,cei din urmă. Ochii lui cenuşii de timp scânteiază,vorbind de istorii dintr-o vreme care nu mai e, sau poate nu a fost niciodată...Spune încet de un haiduc închis, de o maică bătrână şi de un vodă care cine mai ştie când a fost stăpân peste ţări şi norod...
Mai apleacă o ureche spre ceteraş, spre ţambal, îşi trage sufletul o clipă şi începe să zică de un cal năzdrăvan şi de şerpi ca balaurii...
Toate astea au fost odată. Într-un timp care făcea omul să creadă în înaintaşi, să-i aducă aminte de începuturile sale, de sufletul său cel de demult, demult şi acum uitat, de virtuţi de puteri şi de basme...Or fi fost poveşti toate...
Dar toate ţin de ceea ce am fost, indiferent dacă ne place sau nu. A nu le lua în seamă sau a ne face chiar că nu au existat, face din noi nişte oameni fără trecut şi deci, fără identitate...

Iară şi iară...să mai fumăm câte-o ţigară! Aaamiiin!

De câtva timp, sâmbăta pe acasă mi-e teritoriu necunoscut.
După ce mă afund bine în noroaiele Bucureştiului sau mă spăl de păcate în "zona Marilor Lacuri", care se întâmplă cam peste tot prin comuna-capitală, după ce mă înscriu la schi-fond pe mormanele de zăpadă sărată, o blestem în gând pe mademoiselle Bardot, să se ducă dracului cu toţi câinii comunitari din România, mai injur pe aia de la CFR, cu întârzierea lor cu tot şi ajung în scumpa mea provincie, adică acasă! Cam pe vineri seara, ca orice student conştiincios şi fără bani, care nu are cu ce să mai petreacă şi uichendu' la capitalie.
Doi paşi şi sunt acasă. Asta din urmă, la fel de sobră şi goală, mă întâmpină călduros, cu pereţii ei scorojiţi şi vechi. Îmi vine să-mi iau câmpii! Mă uit însă în jur şi-mi dau seama că nici de din ăştia n-am bani, aşa că stau cuminţel.
Scârţâie telefonul imediat ce intru; abia îl găsesesc şi aflu apoi, pe larg, într-o poziţie incomodă, "ce facem sâmbătă!". La munte sau prin împrejurimi... în apropiere; mulţi?... vreo 5-6; la cât... păi dacă tot mergem aproape, hai să fim boieri...pe la 11! Gata amănuntele.
Şi legănat de vise "ca pruncii-n postavă", pe nesimţite trece noaptea. Mă trezesc de zgomotul unui crăpat de ziuă violent şi hop, la cafea. Mâncarea nu e bună la ora aia...Intră cafeaua ca uleiul la ambielaj şi tigara ca o cheie tubulară de 8 când faci aerisirea la frâne de Dacie; în jur se lasă fumul dens în plăpumi albastre şi toxice; mi se înnoadă gândurile cu el şi ajung departe, departe, cam pe unde se întâlnea fata împăratului cu voinicul să facă prostii de poveste, totul curge lin...Ţârâie iar telefonul! "Băăă, trezeşte-te!", zice unul; mai să adorm de tot în cafea. Mă trezesc definitiv şi după toţi dracii pe care îi pun pe bocancul la care nu găsesc perechea, termin toată corvoada îmbrăcatului de dimineaţă şi plec.
În staţie, e alimentara de cartier. Rang înalt pentru un magazinaş care dă alora din zonă de toate, în special ţuica proastă, fără de care cred că s-ar stinge o întreagă categorie socială. Lumea, la pâine. Am parte de ocheade de la toate babele care işi aduc aminte de bărbaţii lor în tinereţe; bărbaţii se uită ciudat: "Unde dracu' s-o mai fi ducând şi ăsta!?", cunoscuţii dau bună ziua, se uită chiorâş şi trec. Vine maşina. Maxi-taxiul relaxat, şoferul ciufut: "Şi sâmbăta...!", eu pornit pe fapte mari nu-l bag în seamă - îi arunc cu aceeaşi scârbă banii şi mă aşez. Vine staţia mea - cobor. Alţi ochi, ceva mai feriţi, se uită atent. Acelaşi eu - nu-i bag în seamă.
Ăştia întârzie. Ca de obicei tot fraierul a ajuns mai devreme! Mă uit în jur, puţină lume; mulţi bucureşteni treziţi pentru plimbarea fiţoasă de dimineaţă, se umflă la fiecare băltoacă şi la orice porţiune cu noroi, aducând critici edililor (cărora oricum nu le pasă, dar asta e altă discuţie), şi plimbându-şi burţile deocheate cu graţie de balene pe uscat. Parcă ţi se face silă...
Hai că ajung, într-un final apoteotic, şi ai mei. S-au făcut "ai mei", tot din peregrinări târzii ca asta. Unul mai pregătit ca altul: polare, impermeabile, parazăpezi, tehnică foto, ce să mai, ca la Breaza! Ba se mai trezeşte câte unul cu binoclu sau nu ştiu ce chibrituri rezistente la vânt, deh, "de supravieţuire". Eu cred că ne-ar trebui din astea când mergem printre ai noştri, nu în sălbăticie, că ele, bietele animale, n-au nimic de-a face cu carnea noastră preaplină de E-uri...
Aşa, bine înhăiburaţi, plecăm!
Pe unde şi cum...eh, asta e, din nou, altă discuţie!

pentru cei noi

Ne regăsim în încercările altora.
În dorinţele lor de a fi mari, de a se picta întru înţelegerea noastră.
Lumea lor mică e un prilej de a nega ceea ce am ştiut până atunci şi de a redacta un manifest împotriva celor care nu vor să îi accepte.
Va să îi ajutăm să devină atât cât îşi doresc, poate ceva mai mult...
Căci poezia unor locuri de demult trece cu noi şi nu mai avem decât câtiva bolovani de care să ne ţinem.
Toate bune lor!

Ascultaţi!

Merg.
Merg adeseori la Sinaia. Şi drumul spre Peleş este una dintre potecile mele favorite. Pe ea, spre el, mă întâmpină deseori fel de fel de kitsch-uri; "tradiţionalul românesc" făcut în China, românescul comercial, turistic, arta - strădania unor oameni, mult prea scumpă.
Pe Valea Peleşului mă întâmpină nişte străini care vor să-mi vândă o românie care nu există.
Tot pe aici, vara, un singur loc mă face să ma opresc: singuratic faţă de haita celorlalţi, un om aruncă în nai tot sufletul lui. Poate că pădurea răcoroasă de brad, liniştea acelor meleaguri sau susurul apei Peleşului mă face să trag a visare şi a basm; poate că am imprimat în inimă muzica unui "noi" al nostru; poate că vreau ca versul trist şi voinic care se strecoară prin tuburile mici ale naiului să fie al meu şi să mă încânte. Poate...
Sigură e, însă, tresăltarea pe care o simt când, în pădurea bătrână, printre două tremure de apă vioaie, se mlădiază ca nişte clipe,note fugare, suflate încet, ca nişte ecouri de peste timp...

Din noroi, către ceruri

Era pustiu drumul spre Gura Diham, in dimineața rece, albastră.
Din înghesuiala unui micro-Tico, care abia, abia ne-a adus până la Bușteni, acum ne simțeam liberi căci aveam toată lumea în care să ne întindem tentaculele. Păi mai era și-un pospai de zăpadă înghețată care scârțâia pe sub bocancii noștri, păi și o mare de chiciură pe la vârfurile copacilor înghețați într-un timp al lor și într-o nesperată liniște; deasupra tuturor, stăteau măreți și singuri, Bucegii - cenușii, colțuroși și încărunțiți pe fruntea lor de stâncă.
Pe sub toate astea, eram noi, care mergeam vârtos, înghițind sub bocanci felii mari de drum.
Din spate, începu a ne privi îndoielnic de reușită, soarele, ciudat de vesel pentru un început de ianuarie. Noi transpiram, lăsând în urmă dâre de abur cald și moale, ca o ceață minusculă.
La cabană, la capătul drumului celui ușor, nu era nimeni. Era prea devreme pentru ștabii de București, să vină și să strice dumnezeiasca ordine pe care noaptea dinainte o așezase peste toate, învăluind acea bucată de lume într-o tăcere sălbatică și totul rămăsese ca un instantaneu uitat de timp. Ne-am oprit o clipă - două să ne programăm circuitele pentru urcușul viitor.
Am lăsat în urmă Gura Dihamului, plombată de gunoi și „rustic”, cu gîndul la vârfuri mai înalte și mai demne, spre Poiana Izvoarelor.
Poteca era lină, noi încă voiam. Pe marginea ei și în tot împrejurul, pădurea își desena clar povestea ei de iarnă, negru pe alb, la propriu. Zăpada și mai mare înghesuia molcom fagii, în toată lungimea lor, iar ei, cuminți, o primiseră ca pe o coroniță de premiant, în jurul crengilor; brazii arătau ca niște peruci de lorzi englezi - poate ceva mai curate. Visul nostru era la fel de alb, poate ceva mai vesel, dar tot la fel de tăcut; spinările mai îndoite și mai ude, aburii mai deși în jur, picioarele mai moi. Nici nu băgam de seamă, însă, că cineva ne urmărea mereu. Din stânga noastră, stâncile aproape verticale, aspre, ale Coștilei, aveau o căutătură sălbatică.
Se vedea printre crengi seninul. Vârful era aproape. Atât de aproape că după câteva minute, pădurea s-a terminat brusc și ne-a lăsat singuri într-o altă lume.
Adevărata poiană a izvoarelor era uscată. Un pustiu alb, ca o sală de dans, bătut în cuiele unor brazi de gheață, care înțepau, parcă, cerul cu vârfurile lor obraznice. Și abia după ce am lăsat în urmă de tot pădurea, am văzut raiul pe care muntele ni l-a întins pe o tavă înzăpezită și limpede. Eram prinși între ciocanul alb al pământului de iarnă și nicovala văzduhului azurit, ca într-o poezie desenată.
De acolo, din vârf, soarele asuprea cu atingerea lui totul. În dreapta, aveam umărul de nord al unor Bucegi, așa cum nu îi mai văzusem decât prin fotografii; înainte se desfaceau bucăți zările, către infinit, în straturi cenușii de munți și de vârfuri amețite de zăpezi și de cețuri, până către bătrânele cătane ale Baiului și Ciucașului. Aproape că nu mai știam unde suntem.
Noi eram mici, cu impresia de stăpâni asupra măreției dumnezeiești; efemeri între mileniile de perfecțiune care ne înconjurau.
Ne-am plecat înaintea lumii și am coborât cu inimile strânse de puținul pe care îl puteam înțelege!