Poveste de iarnă departe

Pe vremea când frunza zbătea

În ochiul lunii de aur,
Când fiecare copac plângea
C-a fost atins de Midas și făcut tezaur,
Când ierburile auzeam cum strigă
Foșnind uscate ca niște condeie,
Eu devenisem pentru tine un rigă.
Tu deveniseși pentru mine femeie.

Peste orizontul îmbătrânit prea lesne
Zburam amândoi în oful primăvăratic,
dar lumea murea. În câte semne,
de câte ori se făcea toamna viscol sălbatic.
Și așa am plecat în sus, cu larmă:
Eu - rigă, tu - cea mai încoronată doamnă,
Către munții cei mari și bezmetici
cu vânătări urgisite pe loc și prăpăstii.

Și-acolo am așteptat să vină
Anotimpul cel mai bogat în lumină.
Acolo, în tinda de stâncă cu lună
Am văzut noi, de-aproape, o brumă.
În tomul cu prăpăstii-n loc de file
Am stat uitați de sori și clorofile.

Și, așteptând reuniunea rece
Cu crizantema vântului zadarnic,
Ne-am apucat să rânduim ospețe:
Tu, fată-n casa iernii, eu - paharnic.

de Vali Mihaescu